Covrig19-pretext pentru vaccinuri mortale sau vaccinuri cu nanocipuri. Îmbolnăvirea, uciderea și robotizarea oamenilor !!!

Segnale di stop rosso rotondo — Vettoriali Stock ...

 

La inceput asa am crezut si eu, ca exista acest virus „covrig”19. Acum insa sunt sigur ca NU EXISTA si totul este o mare minciuna mondiala cu ritual satanic de ucidere in masa, la care participa guvernele, reprezentantii OMS, mass-media, o parte din armatele si fortele de represiune ale statelor-a caror suveranitate este cedata corporatiilor, ue-ului.  Ce m-a determinat sa-mi schimb parerea  ?

Urmatoarele :

  1. Cateva secvente din Spectacolul de deschidere al JO de vara din Anglia din 2012:  https://www.youtube.com/watch?v=T69vHwovgcI   Mai jos sunt pozele cele mai sugestive care au mesaje direct catre covrig19 din 2020.  Aici aveti talcuirea pozelor : ” 1. In postarea lui Trump de pe Twitter vedeti ultimul lui  cuvant, care nu inseamna nimic, pentru ca este un cavant inventat.  Dar observati ca ” fefe ” seamana cu cuvantul  lordului Voldemort-„Fee fi fos fum” din imaginea 2.  NU este coincidenta .  3. In imaginea 3, la minutul 3:13 , veti observa ca asistenta de la olimpiada mimeaza gestul ca se spala pe maini cu insistenta ( asa cum ni s-a cerut noua sa o facem pentru Covid ). Gestul este foarte edificator.  4. In imaginea 4, vedeti cadrul medical din spitalul din New York, care face semnul victoriei (V) ca  apare ca prima litera a cuvantului „virus”.  Mergeti la video si deschideti la minutul 3:26 si observati cum isi misca degetele si dispare cuvantul , vrand  parca sa arate ca virusul este o farsa…  5. In imaginea 5 din acelasi video, il. vedeti pe premierul englez pe patul de spital… acum 8 ani , illuminati stiau ca Boris Johnson se va imbolnavi de corona virus … 6. In imaginea 6, in spatele asistentelor care fac semnul tacerii, se vad piramidele iluminate, care sunt in acelasi timp si compasuri masonice … 7. In imaginea 7,  apar in 2012, la deschiderea JO, turnurile 5G…  8. In ultima imagine, pe care scrie Wuhan China , cred si eu acum ca acea trasura, cu custi metalice  si cu plasele acelea pentru prins peste , este clar o aluzie la Wuhan China, pentru ca am facut cercetari si am gasit ca chinezii folosesc custi metalice ca sa tina pe bolnavii mintali, si intr-un video am mai vazut si cum politia chineza a folosit exact o asfel de plasa de prins peste, ca sa-l prinda pe un suspect infectat de Covid … Adevarul este ascuns la vedere , cum zic englezii… ”                                                                         

Intregul spectacol cu mesaje satanice de deschidere a JO de vara din Londra-2012, il aveti aici : https://www.youtube.com/watch?v=4As0e4de-rI&authuser=0

Talcuirea unui fragment : „Cadrul piesei este o insula fermecata in care regele insulei controleaza mintea supusilor lui prin vrajitorie. S-au facut speculatii imediat dupa terminarea olimpiadei, ca aceasta a fost profetia unui ritual de ucidere in masa  prin constrangerea populatiei de a primi semnul fiarei , si uitati ca exact acest lucru se intampla la nivel mondial. Daca punem cap la coada toate intelesurile si mesajele satanice din decorul, regia si cantecele de la ceremonie , se vede clar ca absolut totul are un puternic caracter satanic. Si mai ales a fost exact anuntarea cu 8 ani inaintea ” pandemiei de corona „de acum. Acea imagine cu virusul urias de marimea stadionului, cadrele medicale din spitale care danseaza, chipul primului ministru englez … A fost intr-adevar un ritual satanic de ucidere in masa pentru care am fost atentionati , dar nu am dat atentie .  Clopotul acela de biserica cu tortele de foc , in combinatie cu toate mesajele satanice , este semn clar de ritual de ucidere in masa.  Ziua de deschidere pe 27 iulie este cunoscuta in calendarul satanic ca Satanic Ritual Abuse.  Jocurile olimpice din Germania nazista din 1936  au avut un clopot de fier, care a deschis olimpiada. S-a interpretat  si tema muzicala ” Carele de foc ” si muzica lui Pink Floyd, „Eclipsa”, si piesa „Wish you here „( as vrea sa fii aici) ce se refera la vanzarea sufletului catre diavol si viata de pe pamant ca o colivie: „Deci tu crezi ca poti sa faci deosebire intre rai si iad, intre cerul albastru si durere ? .

2. Nano robotii si 5G … https://www.youtube.com/watch?v=jNyWyq48c5M

Transcriptul : Vom avea nanoboturi pe care le putem alimenta in creierul nostru care se conecteaza direct la Cloud, mai degraba decat prin orice am transporta in buzunar si in acest fel fara fir, practic putem descarca carti intregi, limbi intregi si noi vom cunoaste apoi aceste lucruri doar prin descarcarea lor. E doar o implicatie implicarea in creierul nostru, dar vom avea mai mult neocortex, astfel incat sa nu mai fim limitati la doar 300 de milioane, poate miliarde… Biologic sau pur si simplu pentru ca avem acesti nanoboti ? Vom avea o crestere substantiala a acestuia. Oamenii de stiinta prezic focarul a cel putin 37 de virusi care sunt capabili anihilarea umanitatii. Tulpinile de gripa vor suferi mutatii rapide si va incepe sa afecteze sistemul nervos uman si ADN-ul. In plus, acesti virusi vor fi rezistenti la oricare tip de medicamente cunoscute astazi, dar avem ceva care ne-ar putea ajuta … o pastila care sa vindece toate bolile a fost inventata si aceasta tehnologie te-ar putea ajuta de fapt sa traiesti pana la o suta cincizeci de ani. Acesta este un laborator din Krasnoyarsk. Aici tehnicienii creaza roboti microscopici roboti care vor putea sa traiasca in corpul nostru si sa trateze bolile existente. Sunt milioane pe aceasta placa, esti gata sa-i vezi ? Asa arata un nanodisc. Sunt atat de mici incat 50.000 dintre acestea puse la rand sunt inca mai subtiri decat un fir de par uman. Fiecare disc contine straturi de aur si nichel si o molecula activa biologic. Astazi acest sobolan alb este pacientul nostru. Sobolanul este introdus intr-un dispozitiv cu un camp magnetic care ajuta la actionarea nano discurilor. Camp magnetic pentru actionarea nanaodiscurilor. Compania cu sediul in Boston tocmai a creat ceea ce ei cred ca este primul potential vaccin contra coronavirusului. Evident, acest produs nu va fi disponibil pe piata timp de cateva luni. In orice caz, am suspiciuni si curiozitati cu privire la vaccin privind capacitatea ca acest vaccin sa poata fi folosit impotriva covid-19. Acele particule nano practic nano roboti cum vedeti in imagini, mici precum celule rosii din sange si chiar mai mici. Acum cred ca daca aceste nanoboturi sunt injectate in fluxul sanguin si vor intari imunitatea. Bineinteles, oamenii nu vor sti si nu vor observa nanotehnologia, dar vaccinul va functiona, asa ca multi se vor vaccina. Acum, dupa ce virusul a fost vindecat de nano roboti, acestia raman in interiorul corpului si, de fapt, raman in corp asteptand … ce ?   Si iata : 5G ! Acum stim ca a pornit a cincea generatie wireless tehnologie in 2019 si vom avea o larga desfasurare pentru 2020, acum cred ca tehnologia 5G poate fi folosita pentru a trimite comenzi nano robotilor. Daca vaccinul contine nano roboti si acestia raman in corpul uman, ar putea fi folositi mai tarziu cu ajutorul 5G pentru a colecta si transmite o cantitate uriasa de date in acelasi timp, asta e de fapt diferenta majora intre 3G, 4G si 5G, evident 5G este cea mai rapida dintre retelele wireless sau tehnologiile wireless si le permite oamenilor sa transfere cantitati masive de date foarte rapid, astfel incat daca exista o comanda centrala, de exemplu, intr-o zi, comanda este trimisa prin tehnologia 5G peste tot in lume si toate acele nanoboturi care sunt pastrate in corpurile oamenilor intra in actiune. Acest vaccin continand nanotehnologie a fost creat extrem de rapid in doar 40 de zile, ceea ce este incredibil de rapid privind durata productiei vaccinului. Cred ca mai e ceva la mijloc, nu doar noroc si oameni destepti, evident, aceste lucruri sunt au fost planificate cu mult timp in avans exista posibilitatea sa fi lucrat de multa vreme la acest vaccin dar parerea mea e ca nanotehnologia, tehnologia 5G si coronavirusul au legatura. Acum, cele 2 documente… citesc coperta : „DTFN estimeaza faza a 4-a pentru o conformitate actualizata nano”. Este doar pentru directorul de proiecte avansate, biroul de comanda DARPA pentru Departamentul Secretarului Apararii. Celalalt document spune ca trebuie sa existe mai multe medii de dispersie, in compania Pepsi cu 9,9% mai multe, Nestle cu 8,5% mai multe in continuare, procente diferite in Chicago Municipal care se refera la aprovizionarea cu apa, Atlantic Municipal o alta aprovizionare cu apa, Coca-Cola, Los Angeles Municipal si orasul Seattle. Acestea sunt doar cateva dintre multele domenii in care aceste (nanoparticule) sunt imprastiate. Un indiciu in plus, ca sa intelegeti unde se afla aceste lucruri, acum am contactat contactele mele NASA in acest sens si am verificat si confirmarea din numeroase surse NASA Contactele mele NASA au confirmat acest lucru, ca acest lucru este adevarat si cand i-am cerut orice fel de documentatie pe care ei ar putea sa-mi dea ca nu sunt direct implicati, mi-a dat documentul pe care l-a spus, acest document are tot ceea ce iti spune cam toate si atat, el spune ca este adevarat, este in apa si alte produse dar se afla si in vaccinuri. Particulele nano despre care vorbim sunt folosite acum si ca dispozitivele medicale, abia daca le poti vedea, cu ochiul liber, sunt personalizate sa poarte medicamente si constituie vehicule care transporta doze mari de agenti cu material genetic sau de programare vizand la anumite celule. Aceste nano particule despre care vorbim sunt genul revolutionar de nanite, construite cu o structura robot inteligenta nano si detecteaza anumite celule si sa identifice locatia lor in corp, le pot ucide sau raman unde se afla si confirma ca au facut treaba. Folosesc 5G pentru a primi ordinele de lucru, executa si apoi raporteaza ce au facut cand au terminat.
Aceste particule sunt realizate cu scopul de a patrunde in fluxul sanguin, ajung in creier si in alte zone ale corpului pentru a se atasa de acel tesut si asteapta acolo semnalul pe frecventa militara pentru a le da ordinele de lucru.
Manipuleaza creierul si alte zone ale corpului pentru a trimite semnale celorlalte zone ale corpului, efect numit „furtuna de citokine” este un fel de bucla de feedback a sistemului imunitar, asemanatoare sistemului imunitar pe steroizi si face ca sistemul imunitar al organismului sa se intoarca impotriva lui insusi si sa imite simptome virulente ca gripa care se transforma in infectii respiratorii pneumonie pulmonara si, in cele din urma, decesul. Rata de supravietuire estimata este 2%, se arata ca 99% din populatie va fi infectata cu aceste lucruri si majoritatea dintre noi suntem deja. Acest program a inceput in 1995.
Sunt aceste nanoparticule activate de la distanta sau ele sunt pre-programate pentru a-si indeplini misiunea la un moment dat singure ? Sunt pre- programate dar sunt activate atunci cand li se dau ordinele de lucru, practic, atunci cand frecventa militara secreta este trimisa, emisa. Primesc acea comanda pe frecventa : e timpul sa-ti indeplinesti sarcina. Odata ce au terminat, ele raporteaza inapoi sau daca sarcina continua, o raporteaza pe masura ce avanseaza. Un nou raport dezvaluie ca cel putin 104 alimente, ambalajele alimentare si produsele agricole contin nano ingrediente pe care le vand acum international, acestea includ lapte inlocuitor pentru dieta, ulei de gatit, eai, suc de fructe concentrat, aditivi alimentari pentru carne, bauturi racoritoare brutarie si produse lactate, ambalaje alimentare si antibacteriene, solutii de curatare antibacteriana.Uimitor !
Inspaimantator, nebunie curata ! Sa aducem viitorul azi ! Oamenii de stiinta vor sa invete nano robotii sa se reproduca singuri. Cum ? Spre exemplu, se vor autoreplica folosind celule din proteinele din interiorul corpului uman. Totusi, futurologii sunt sceptici. Toate aceste tehnologii sunt similare cu cele nucleare : foarte puternice, poate pozitiv, dar trebuie sa le putem controla, daca nu putem controla ceea ce facem acolo, poate provoca o reactie in lant. Conform teoriei „Gray goo”, robotii microscopici vor anihila mai intai omenirea si apoi vor muri si ei, deoarece vor fi consumat deja toate sursele de energie
Urmatorul proiect al lui Elon Musk nu este o masina, o nava spatiala sau un panou solar
Cea mai noua creatie – numita Neuralink, se concentreaza asupra implantarii unui cip in creier care îi permite omului să controleze un computer cu puterea minții.
Iata ce a spus Elon Musk la o conferinta din California despre
tehnologie azi-noapte : „Acesta are un scop foarte bun, care este
vindecarea unor boli grave și, în final, să asigure viitorul umanității, ca civilizatie in raport cu A.I. (inteligenta artificiala), cred ca are un potential extraordinar si speram sa putem deja vindeca pacienti anul viitor
Suntem aproape.”
Pentru mine este foarte clar mecanismul : au introdus nanoroboti in vaccinuri si alimente, apa … acolo in SUA-dar nu cumva si la noi ? In Italia, China, Spania, Anglia …  Si apoi prin 5G le activeaza si fac ca sistemul imunitar sa se ridice impotriva sa insusi, in plamani care duc la fibroza pulmonara si asfixiere.
3. Corona virusul-tap ispasitor pentru mortii expusi la radiatiile 5G.
Aici deja sunt studiile de caz ale unui doctor american de la Unitatea de terapie intensiva a unui Spital din New York, Dr.Cameron Kyle Sidell, care spune  ca aceasta boala nu este Covid19-adica o pneumonie, ci altceva-e ca si cum ai lua oamenii si i-ai ridica deodata la o inaltime de 9000 de metri unde nu mai este oxigen si scade si presiunea. Mai zice ca ventilatoarele fac mai mult rau, desi e singura metoda prin care sa mai poata fi introdus oxigen in pacienti. Ei nu mor ca de o pneumonie, ci ca de asfixiere.
Apoi vorbeste un englez, fost sef al celei mai mari Divizii de Business de la Vodafone, cu sediul central in Newbury, in perioada 2013-2015.El afirma ca a lucrat cu 5G-si este clasificata a fi arma electromagnetica. De ce ? Deoarece are frecventa de 10 ori mai mare decat 4G, intra in rezonanta cu celulele umane si le cauzeaza Otravire Celulara. Corpul se lupta cu aceasta radiatie si vrea sa dea afara celulele toxinele, generant proteine din ARN-ul celulelor noastre, numit virus. Deci ceea ce vedem nu este coronavirus ci celule otravite de radiatiile 5G de care corpul vrea sa scape. Aceste radiatii vin de la electrificarea vazduhului de la satelitii cu 5G, turnurile 5G, celulele 5G care sunt in marile orase ale lumii. Avem de-a face cu cea mai mare musamalizare la nivel global din intreaga istorie, pentru ca se ascunde impactul global al tehnologieie 5G asupra umanitatii. Deci ceea ce se vede in lume, nu este coronavirus ci un virus produs prin otravire celulara, adica virusul pe care-l avem in noi este de fapt raspunsul organismului la otravirea celulara datorita intoxicatiei cu radiatiile 5G. In Wuhan-China, firmele Vodafone si Huawei au rulat din plin 5G-ul. Acolo a inceput focarul asa-zisului corona virus, in halele de peste. Pentru ca la fazele incipiente de otravire cu radiatiile 5G, simptomele sunt asemanatoare celei de gripa, ei folosesc corona virusul ca tap ispasitor pentru ca sa ascunda ca oamenii mor de la radiatiile 5G. Virusii respiratori au tuse umeda iar nu tuse uscata. Nu exista test pentru covrig19 izolat, iar testul PCR detecteaza partial materialul genetic care se afla tot timpul in corpul uman si care nu este nociv. Mass-media a prezentat sali de spitale care erau filmate incarcate cu pacienti-cu ani in urma, caci la cateva ore de la aceste imagini, reporterii au filmat aceleasi sali din spitale goale !!! Raporturile de decedati si infectati reprezinta o mare minciuna. Testul PCR detecteaza doar materialul genetic iar nu virusi. Sunt in fiecare an raportate cca. 64 milioane de cazuri de gripa corona virus. Testul PCR detecteaza cel mult daca ai ceva ADN viral in celulele tale, dat acest ADN viral este si asa in orice om oricand sau la orice tip de boala, raceala. Rezultatul lui este ca si cum ai spune ca „cerul este albastru” sau „tu ai fire de par in cap”. Testul PCR functioneaza prin amplificarea(marirea la microscop) a unei mici parti din ADN. Si este inutil, pentru ca el nu-ti spune cat virus ai in tine. Totdeauna ai ceva virus in tine, dar numai daca depaseste un prag se declanseaza boala. Virusul este un element curatitor al celulei care se elibereaza de catre organism. Or testul PCR identifica daca ai ceva virus in tine dar nu cat ai.  El a fost conceput de catre biochimistul Kerry Mullace in 1984 in America. A fost folosit pentru a identifica tumori la plamani. El a afirmat apoi : ” Acest test nu ar trebui folosit pentru a identifica bolile infectioase.”  Deci testul PCR este inutil. Coronavirusii ADN-adica acest sapun curatitor din corp care da afara toxinele, sunt peste 3000 si nu exista om care sa nu aiba. Iar testul PCR arata daca ai coronavirus ADN, NU CAT AI. Acest test iese negativ doar daca nu este sunt suficiente amplificari la microscop, adica daca nu mareste cat trebuie. Daca amplifici microscopul de 60 de ori, toti oamenii de pe pamant vor avea coronavirus ADN. Andrew Kaufman a observat ca imaginea acestui covrig19 este de fapt identic cu o substanta  numita „exozomi”, pe care o secreta orice celula umana otravita.  Sursele otravirii celulei : 1. otrava, 2. stres-frica, 3. boala-infectie, 4. campuri electromagnetice(cu atat mai mult 5G).  Structura genetica a covrig19 este identica cu cea a „exozomilor”. Deci cei care au lansat inselaciunea covrig19, au folosit toate caracteristicile „exozomilor”. O asistenta din America cu 20 de vechime in armata a avut intr-o saptamana 3 morti de pneumonie si gripa. cand a verificat ce scria pe fisa, a vazut ca scria ca murisera de coronavirus. Deci statisticile sunt o alta mare minciuna. Asa ca starea de urgenta este de fapt distrugerea mai mult a tarii, mastile-botnite simbolizeaza intrarea in epoca dictatoriala a tacerii satanice si a fricii de a marturisi adevarul, manusile albe sau albastre le poarta la ritualuri numai masonii, declaratiile pe proprie raspundere sunt inceputul autodemascarii experimentate la puscaria din Pitesti, amenzile sunt mijloace de imbogatire ilicita a militiei-statului antihristic actual, vaccinurile sunt pentru tembelizarea-uciderea-cipuirea-pecetluirea oamenilor. Deja vreo zece siteuri care demonteaza minciunile oficiale mass-media au fost blocate.
    Planul lor satanic este pus la punct pana in cele mai mici amanunte in documente postate de siteul Bancii Mondiale. Ei vor un comunism mondial numit dezvoltare sustenabila, durabila, agenda 2030.
     Avand in vedere cat de bine sunt organizati, au in mana intreaga mass-media la care casca gura tot omul care are acum ordin sa „stea acasa”, prostia-lenea de a se informa-necredinta-smintelile din Biserica a celor mai multi dintre oameni, numai o interventie Dumnezeiasca poate schimba ceva din catastrofa spre care ne indreptam. Dumnezeu ne ajuta acum mai mult decat inainte, caci vede cum este chinuita biata lume.
    De aceea, nu putem incheia decat cu indemnul la rugaciune, informare, curaj si intelepciune, neuitand niciodata ca toate sunt in mana lui Dumnezeu. Ce ingaduie El, se intampla. Ce opreste El, se opreste. Pentru toti satanistii care au planuit aceasta marsavie mondiala, precum si pentru slugile lor de la noi si de pretutindeni,  nu putem spune zi si noapte decat : „Adauga lor rele Doamne, adauga lor rele celor mariti ai pamantului.” Multumim lui Dumnezeu ca a trimis si anul acesta la Sfantul Mormant de la Ierusalim, Sfanta Sa Lumina necreata, spre intarirea noastra si amaraciunea vrajmasilor nostri.
    Cel ce a Inviat din morti, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru rugaciunile PreaCuratei Maicii Sale si ale tuturor Sfintilor, sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi. Amin.

9.477 de comentarii

  1. M-am dus la un procuror militar. Asta se scobea in nas, destul de vulgar, si zice: “ E, ce-i asta condamnarea comunismului? Uite, eu sunt procuror militar si sunt de acord. Da-mi adresa comunismului, pe ce strada sta si cum il mai cheama. Ca daca el a fost condamnat, eu tebuie sa-l citez la parchet, nu? Sa-l anchetez pa comunismul asta. Comunism si mai cum?…”

    Apreciază

  2. A învăţat să devină medic, iar colegii lui spun că avea un comportament ireproşabil. Şi totuşi, cum a ajuns un doctor, care dădea ca student meditaţii elevilor, să fie torţionar al regimului communist?

    Ion Bogdănescu a rămas consemnat în istoria recentă ca fiind unul dintre cei mai cruzi torţionari.
    Născut în 1922 la Ulmu, judeţul Brăila, el a fost înrolat pe frontul celui de-Al Doilea Război Mondial, luptând în Ardeal. Revenit din armată, în 1945, Bogdănescu se înscrie la facultatea de la Medicină de la Cluj-Napoca.
    Dă meditaţii liceenilor pentru a se putea întreţine, dar la finele lui 1949 este arestat pentru că nu şi-a denunţat colegii care erau adversari ai regimului comunist. Primeşte 5 ani de închisoare pentru acest lucru. Temniţa nu părea să-l schimbe. Camarazii şi-l amintesc ca pe un om cu purtare exemplară, care nu făcea parte dintre delatori sau informatori.
    Ceva, însă, s-a întâmplat. Poate groaza de tortură, poate dorinţa uriaşă de supravieţuire cu orice preţ l-a făcut pe Ion Bogdănescu să accepte pactul cu diavolul şi să devină unul dintre călăii închisorilor.
    În anul 1950, Bogdănescu este trimis în colonia de muncă forţată de la Peninsula, din judeţul Constanţa.
    Este numit brigadier şi organizează chiar şantierul fabricii de cărămidă de la Năvodari.
    Face o „treabă bună“ aici, demascând (adică torturând) duşmani ai poporului. Printre victimele sale se numără unul dintre cei mai buni medici ai României, prof. dr. chirurg Ion Simionescu, care nemaisuportând regimul înfiorător al detenţiei a provocat uciderea sa simulând că vrea să evadeze – în fapt, aruncându-se pe gardul de sârmă ghimpată care înconjura lagărul de muncă.
    Eliberat în 1953, Ion Bogdănescu a primit un loc de muncă în industria petrolieră, la Ploieşti. A fost informator al Securităţii neîncetat, apoi şi-a putut continua facultatea, deşi majoritatea deţinuţilor politici nu-şi mai puteau găsi de lucru decât mult sub calificarea lor.
    „Colaborarea cu Securitatea s-a intensiificat, astfel că după 1975, Bogdănescu devine medic-şef la dispensarul din comuna clujeană Răcătău, fiind un informator foarte sârguincios al Securităţii. A dat note informative care s-au constituit în dosare voluminoase, discuţiile cu oamenii fiind relatate sub formă de dialog. Era conştient de imaginea lui în sânul comunităţii. Povestea că un frate de-al său, întors de la Canal, i-a spus în faţă că îi este ruşine cu el. Se considera, însă, un om care şi-a făcut datoria faţă de regimul opresiv“, relatează cercetătorul Alin Mureşan, autorul cărţii „Piteşti, cronica unei sinucideri asistate“.
    După Revoluţia din 1989, dr. Ion Bogdănescu a dorit să devină membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România. A fost refuzat.
    A murit în anul 2000, la fel de „neînţeles“ de ceilalţi.

    Apreciază

  3. Unul dintre cei mai cruzi torţionari din Fenomenul Piteşti a fost un constănţean, Pafnutie (Nuti) Pătrăşcanu.
    Cel cu nume de cuvios a fost, în fapt, o brută care a lăsat deoparte orice sentiment, orice urmă de umanitate, pentru a scăpa cu viaţă din infernul temniţei comuniste.

    Când s-a alăturat Frăţiei de Cruce, elev fiind la Liceul Mircea cel Bătrân din Constanţa, Pafnutie Pătrăşcanu avea doar 17 ani. Născut la 1 august 1923 la Constanţa, Nuti a absolvit liceul în promoţia 1942, remarcându-se ca unul dintre cei mai activi anticomunişti. Se pregătea pentru o carieră de doctor, astfel că s-a înscris la Facultatea de Medicină de la Bucureşti.
    Intră în conflict cu autorităţile, care îl arestează în câteva rânduri, până în iunie 1949, când este condamnat la 6 ani de închisoare pentru că făcea parte din lotul de legionari de la Medicină. Trimis la Piteşti, Pătrăşcanu realizează rapid că nu are şanse de a face faţă bătăii crunte care le era aplicată deţinuţilor, astfel că decide să facă pactul de diavolul.
    Până în februarie 1950, Pafnutie Pătrăşcanu s-a numărat printre torţionarii cei mai cruzi din închisoarea de la Piteşti, acolo unde ororile la care erau supuşi deţinuţii întreceau orice imaginaţie.
    Memoriile supravieţuitorilor au reţinut felul sălbatic Însă un superior descoperă că Nuti ascunsese un mic detaliu, care pentru dosarul lui conta foarte mult: logodnica lui făcuse parte, de asemenea, din Mişcarea Legionară. În faţa unei asemenea tăinuiri, torţionarii-şefi dau semnalul masacrării lui Pătrăşcanu.
    Mai mulţi executanţi sar cu bâtele, curelele, pumnii şi picioarele pe cel demascat. Martorii au relatat că scenele de o violenţă ieşită din comun vor avea ca efect moartea victimei. La final, 12 călăi se aşază efectiv pe el, strivindu-l sub greutatea lor. Când se dau jos, Pătrăşcanu încă mai mişca. A fost într-atât de conştient încât a mai putut executa un ultim ordin: acela de a se târî şi a-şi îndesa faţa în propriile fecale, scăpate în timpul bătăii feroce primite.
    Degradat, la propriu şi la figurat, Pafnutie Pătrăşcanu intră în calvarul oscilării dintre două lumi: victime versus călăi. Cu trupul doborât de torturile îndurate, remuşcările încep să-l apese din ce în ce mai tare, astfel că fostul torţionar este văzut tot mai des plângând şi căindu-se pentru schingiuirea camarazilor săi.
    Ultimele luni din viaţă le trăieşte într-un iad: nu mai poate mânca nimic, pentru că organele interne nu-i mai răspund la comenzi.
    Moare la 3 februarie 1960 în închisoarea de la Jilava, după un şir de pedepse pe care le suportase din partea autorităţilor comuniste.
    Istoria l-a pedepsit, la rândul ei. Pafnutie „Nuti“ Pătrăşcanu figurează în rândul torţionarilor care au însângerat trupul anticomunismului. Culmea ironiei, numele Pătrăşcanu duce la gândul la liderul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu (născut la Bacău în noiembrie 1900 şi mort la Jilava în aprilie 1954), executat de tovarăşii săi de convingeri, care îl considerau deviat de la ideologia stalinistă.
    „Fiecare destin marcat de Piteşti are o notă de tragism aparte, care nu suportă comparaţie, chiar şi în cazul agresorilor. Personajele cele mai complexe şi cu trăiri intense, sinuoase, sunt cele ca Nuti Pătrăşcanu, ce au alternat statutul de victimă cu cel de agresor şi au fost pedepsite de regimul pe care l-au servit cu forţa“, consemnează istoricul Alin Mureşan, cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România.

    Apreciază

  4. Într-o ţară afectată profund de experienţa comunismului, data de 9 martie, când este marcată Ziua deţinuţilor politici anticomunişti, a trecut aproape neobservată. Victimele regimului de teroare, supravieţuitoare sau trecute în nefiinţă, au fost onorate prin gândurile de recunoştinţă ale urmaşilor pentru sacrificiul făcut. Luptătorul anticomunist Constantin Ticu Dumitrescu, fostul lider al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (AFDPR), n-a mai apucat această clipă. El s-a stins din viaţă la 5 decembrie 2008, iar la exact trei ani după moartea sa, la 5 decembrie 2011, o lege a consfinţit data de 9 martie ca fiind ziua celor care au cunoscut temniţele comuniste.
    Ticu Dumitrescu a fost atât de marcat de detenţia de la Canal, încât a mărturisit că ani de zile nu a mai putut călca în Dobrogea din cauza amintirilor atât de dureroase.

    „Îmi jurasem să nu mai văd Dobrogea vreodată. Aşa resentiment aveam pentru viaţa pe care am dus-o aici“, a declarat la Memorialul Durerii fostul condamnat la muncă silnică.

    Apreciază

    • Constantin Oprișan, martir al închisorilor comuniste

      Am fost foarte norocos deoarece am fost printre cele şaisprezece persoane pe care Securitatea le-a dus la închisoarea Jilava, unde vindecarea mea spirituală a început. În Jilava ei au construit o celulă specială în formă semicilindrică. Era ca un cilindru tăiat în două. Eram sub pământ; Jilava este construită sub pământ. Deasupra celulei erau şapte metri de pământ. Nu poţi vedea Jilava – întreaga închisoare este sub pământ.
      În acest cilindru ei au construit patru celule, fără ferestre, numai o uşă. Ardea un bec electric ziua şi noaptea. Ne-au pus câte patru în fiecare celulă. În fiecare celulă era sau un om foarte bolnav sau un om înnebunit.
      În celula mea, se afla Constantin Oprisan – ai cărui plămâni erau complet vlăguiți de tuberculoză. De doua ori pe zi expectora lichid din plămâni. Noi trebuia să-l ajutăm dându-i o pălărie sau ceva și el putea să dea afară tot ce se desprinsese din plămâni – sânge și tot restul. Era ingrozitor să-l vezi. În prima zi în care am intrat în celulă, erau cu mine Constantin Oprisan, prietenul care mă salvase de la sinucidere și un alt student mai tânăr ca noi.
      Constantin a început să expectoreze lichid din plămâni. Am rămas ţintuit cu spatele la uşa – surprins deoarece nu mai văzusem niciodată ceva asemănător. Omul se sufoca. Probabil un litru întreg de flegmă şi sânge dăduse afară, şi stomacul meu se întorsese pe dos. Eram gata să vomit. Constantin Oprisan observând asta, mi-a zis: „Iartă-mă!” Mi-a fost atât de ruşine! Deoarece eram student la medicină, am decis să am grijă de el.
      Aşa am hotărât să am grijă de el şi am spus celorlalţi că eu voi avea grijă de Constantin Oprișan. El nu se putea deplasa şi am făcut tot ce era nevoie pentru el. Îl puneam pe găleată să urineze. Îi spălăm corpul. Îl hrăneam. Noi aveam un castron pentru mâncare. Luam acest castron şi i-l puneam în dreptul gurii.
      El era ca un sfânt. Era pentru prima dată când eram în contact cu un astfel de om.
      – Ne puteţi spune mai multe despre el? Cum vă învăţa şi vă întărea?
      El nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi în jur de una-două ore, deoarece nu putea să vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt care ieşea din gura lui era un cuvânt sfânt – numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. El îşi rostea rugăciunile, şi auzindu-l cum spune aceste rugăciuni, ştiind cât de mult suferea, eram profund impresionaţi. Nu era deloc uşor. Pe lângă delicateţea lui sufletească, el încerca să ne protejeze – să nu expectoreze prea mult ca să nu împrăştie bacili în atmosferă. Era ca un sfânt în celulă cu noi. Simţeam prezența Duhului Sfânt în jurul lui; îl simţeam pe el. Chiar şi în timpul ultimelor sale zile când nu mai era în stare să vorbească, el niciodată nu şi-a pierdut bunătatea faţă de noi. Puteam citi în ochii săi lumina spirituală şi dragoste. Faţa lui era ca o revărsare de dragoste.
      – V-a povestit despre momentul în care a fost şeful „Frăţiilor de Cruce”?
      Da. Ne-a spus despre cum a lucrat cu tinerii. Sunt sigur că iubea foarte mult tinerii şi că şi el era iubit de ei.
      Era complet dedicat omului. Era un om foarte inteligent – uluitor de inteligent. A fost atât de binevoitor cu noi. Nu a vorbit mult despre el însuşi. Vorbea despre credinţă, despre dragoste, despre rugăciune. Se ruga tot timpul. Ştiţi, nu e aşa de uşor să stai într-o celulă tot timpul cu aceiaşi oameni. Când izbucneau anumite conflicte între noi, el se ruga. Şi rugăciunea lui era lucrătoare. Ne era ruşine, pentru că el se ruga şi noi ştiam asta. Atunci nu se ruga cu voce tare, dar faţa lui era complet transformată. Noi înţelegeam că se roagă pentru noi şi ne opream din ceartă.
      Era într-o stare fizică atât de proastă pentru că fusese torturat în Piteşti vreme de trei ani. L-au bătut peste piept, peste spate până i-au distrus plămânii. Dar el se ruga toată ziua. El niciodată nu a spus ceva rău împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos. Pe atunci nu mi-am dat seama cât de important a fost Constantin Oprișan pentru noi. Era justificarea vieţii noastre în acea celulă. În timpul acestui prim an, el a devenit din ce în ce mai slab. Simţeam cum se apropie de sfârşitul vieţii pământeşti şi că va muri.
      Odată pe săptămână eram obligaţi să ne radem. Eu îl vegheam pe Constantin Oprișan şi prietenii mei se bărbereau. Pe urmă eu mă bărbeream şi unul dintre ceilalţi îl veghea, deoarece îl vegheam zi şi noapte. Când ceva se întâmpla, ei îmi spuneau să merg la Constantin Oprișan, deoarece le spusesem că eu voi fi singurul care voi avea grijă de el, fiindcă l-am rănit în prima zi. Sunt sigur că l-am rănit şi de aceea mă simţeam foarte, foarte vinovat. În timp ce mă bărbeream, Marcel, studentul care era mai tânăr decât noi, a văzut cum Constantin Oprișan era gata să moară. A spus, „Mergi şi vezi de Constantin Oprișan; el moare.” M-am uitat la el. Faţa sa era complet vlăguită.
      Ochii îi erau deschişi, dar am văzut că peste ochii săi părea să fie o perdea de ceaţă. Ochii i s-au întors peste cap. Am fost atât de speriat, mi-a fost aşa de teamă. Am simţit că va muri şi că voi fi singur în celulă. Am pus mâna pe el şi am zis: „Constantine nu muri; nu muri! Vino înapoi; vino înapoi!” Am ţipat cu voce tare! Imediat s-a întors. Ochii i-au devenit clari. Nu ştiu ce s-a întâmplat în sufletul său, dar am văzut o imensă groază pe faţa sa. Am simţit că era gata să intre în lumea cealaltă şi că eu i-am cerut să se întoarcă înapoi în celulă. Ochii săi erau plini de groază şi a început să plângă. Lacrimi îi curgeau din ochi. Faţa sa devenise faţa unui copil, un copil nou născut. El plângea ca şi un copil ce se născuse, tocmai ieşit din pântecele mamei sale. Constantin Oprisan plângea pentru că-l forţasem să se întoarcă. În câteva minute a murit.
      – Cât aţi stat cu el în acea celulă?
      – Un an. După ce a murit, fiecare a simţit cum ceva din el a murit. Am înţeles că, bonav cum era şi în grija noastră ca un copil, el a fost stâlpul nostru de susţinere în celulă. Atunci am devenit singuri, fără Constantin Oprișan.
      Am luat un prosop şi am spălat corpul său pentru a-l pregăti să fie îngropat în pământ. Apoi am ciocănit la uşă şi am spus gardienilor că a murit Constantin Oprisan. Au venit după trei ore. Noi niciodată nu am părăsit acea celulă mai-nainte. Acea celulă care nu avea nici lumină, nici ferestre. Apa se prelingea pe pereţi; salteaua de paie era putredă sub corpurile noastre. Astfel, după încă două ore, pentru prima dată, gardianul mi-a comandat mie şi prietenilor mei să iau corpul lui Constantin Oprișan şi să merg afară.
      Afară era atât de frumos. Flori şi copaci şi cerul albastru. Atâta timp cât am stat în celulă am uitat despre frumuseţea lumii. Când am ieşit am văzut că lumea nu s-a schimbat. Această vegetaţie, aceste flori – ne loveau. Erau ca o insultă pentru noi, deoarece noi sufeream, muream… dar universului nu-i pasă de noi! Soarele apunea şi era o lumină aurie. Fiecare strălucea ca aurul. L-am pus pe Constantin Oprisan pe pământ. Era complet dezbrăcat deoarece a trebuit să dăm hainele sale de închisoare înapoi. Corpul său era complet vlăguit. Nu ne venea să credem că a fost o fiinţă vie. Era complet slăbit, numai piele şi os. Şi m-am gândit că fierea trebuie să-i fi intrat în momentul morţii în sânge deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare şi i-a pus-o pe piept – o floare albastră. Gardianul a început să ţipe la noi şi să ne forţeze să ne întoarcem în celulă. Înainte de a intra în celulă ne-am întors şi am mai privit odată la Constantin Oprișan – trupul său galben şi floarea albastră pe piept. Aceasta e imaginea pe care o păstrez în memorie – corpul lui Constantin Oprisan complet vlăguit şi floarea albastră pe pieptul său. El nu era decât piele şi os – fără muşchi. Nimic altceva… corpul sau zăcând pe pământ cu o floare albastră.
      După aceea a fost foarte dificil. Poate am păcătuit deoarece Constantin Oprișan, înainte de a muri, a spus
      „Voi muri, dar după moarte, mă voi ruga lui Dumnezeu pentru voi. Toate rugăciunile mele vor fi pentru voi, deoarece nu vreau ca să muriţi în această celulă.”
      Şi sunt sigur că s-a rugat pentru noi, deoarece toţi trei am reuşit să părăsim această închisoare şi să mergem la Aiud. Sunt sigur că Constantin Oprișan s-a rugat pentru noi. Păcatul pe care l-am comis a fost că tot timpul m-am gândit şi am chemat sufletul lui Constantin Oprișan să vină şi să ne dăruiască lumina. Mă gândesc că am comis un păcat, deoarece poate i-am tulburat odihna. Sunt sigur că a fost foarte binevoitor cu mine pentru că am avut grijă de el. Sunt sigur că m-a iubit foarte mult. El îi iubea pe toţi. Dar cred că pentru mine a avut o dragoste specială, deoarece eu am avut o dragoste specială pentru el.
      – Era mai bătrân ca dumneavoastră?
      Da, era mai bătrân cu aproape şase sau şapte ani. Şi nu am mai avut nici o repulsie faţă de el după acel prim moment. Am avut grijă de el cu dragoste şi respect. Era ca un copil în mâinile mele. Îl puneam pe closet, îl spălăm – făceam totul pentru el. Mă gândeam că pentru această dragoste prin care eram legaţi, trebuia să vină la noi şi să ne dea lumina lui Dumnezeu.
      – Sunt sigur că se roagă pentru dumneavoastră. Dumneavoastră probabil că vă rugaţi pentru el tot timpul.
      Da, tot timpul. La fiecare Sfânta Liturghie, îmi amintesc de el şi de toate persoanele care au murit în închisoare. Dar pentru el am o rugăciune specială…
      Nu există bariere pentru rugăciune. În celula mea – în timpul celei de a două detenţii – din când în când alţi deţinuţi treceau pe sub fereastra mea şi ţipau: „Oamenii vă ştiu; oamenii se roagă pentru dumneavoastră.”
      Câteodată aveam momente de o deosebită bucurie spirituală în închisoare. Ştiţi, nu există explicaţie pentru asta. Eram torturat, eram izolat, eram singur, nu aveam legătură cu lumea. Mă simţeam câteodată complet pierdut în închisoare. Nu aveam nici o perspectivă a eliberării. Singura perspectivă era să mor în închisoare. Dar am avut unele momente de bucurie spirituală. Nu râdeam – era ceva în interiorul meu – o bucurie în mine. Nu tot timpul, dar din când în când. Apoi am auzit că sunt grupuri de oameni care se roagă pentru mine în toată lumea, şi sunt sigur că această fericire erau momente de comuniune în rugăciune cu aceşti oameni, pentru că nu există bariere, nu există gardieni care să oprească rugăciunea. Astfel am avut momente de bucurie spirituală.
      – Toţi care au vorbit cu persoane care au fost în închisoare spun acelaşi lucru.
      Este imposibil pentru cineva din afara închisorii să înţeleagă. Suntem liberi şi suntem foarte fericiţi că suntem liberi, dar avem un fel de nostalgie pentru închisoare. Şi nu o putem explica altora. Ei spun că suntem nebuni. Cum îţi poate lipsi închisoarea? Deoarece în închisoare am avut cea mai spirituală viaţa. Am atins niveluri pe care nu suntem în stare să le atingem în lumea aceasta. Izolaţi, ancoraţi în Iisus Hristos, am avut bucuria şi iluminarea pe care lumea nu le poate oferi. Nu există cuvinte să exprime exact sentimentul pe care l-am avut acolo. Aceia care nu au avut experienţa noastră spirituală nu pot înţelege că am putut fi fericiţi în închisoare. Când aveam grijă de Constantin Oprișan în celulă, eram foarte fericit. Eram foarte fericit deoarece simţeam spiritualitatea sa penetrând sufletul meu. Am învăţat de la el să fiu bun, să iert, să nu blestem pe cei care mă torturau, să nu consider nimic din această lume o bogăţie. De fapt el trăia într-o altă lume. Numai corpul său era cu noi – şi dragostea sa. Vă puteţi imagina? Noi eram într-o celulă fără ferestre, fără aer, umedă, murdară – dar încă mai aveam momente de bucurie pe care niciodată nu le-am mai întâlnit în libertate. Nu pot explica aceasta.
      ________________________________________
      (Interviu dat de părintele Gheorghe Calciu, in 6 Noiembrie 1996, California, editat în Revista „Taina Dragostei”, numarul 2, anul 1, aprilie 1998 și în cartea ”Hristos te cheama!”)
      Acest text a aparut și în revista „Cuvântul ortodox” („The Orthodox Word”), publicatie bilunara editata prin grija calugarilor de la Manastirea Ortodoxa din Platina situata in California, foarte aproape de San Francisco. In urma acestui interviu si a altor discutii despre Constantin Oprisan, el este considerat de acesti calugari americani ca fiind un martir al timpurilor noastre. Fotografia lui este pusa alaturi de icoanele sfintilor si venerata cu cinste. Ca in timpurile primare, martirii sunt venerati simplu, viata lor si suferinta pentru Hristos fiindu-le deajuns pentru a fi cinstiti cum se cuvine. Este cutremurator cum, desi in tara inca anumite nume sunt tavalite in noroi de cei care nu ne iubesc neamul si credinta, aici in America sufletul sincer proaspat convertit al celor de la manastire ii cinstesc pe martiri dupa jertfa lor pentru Hristos. Fie ca rugaciunile lor sa ne indrepte pe caile credintei pentru a duce mai departe lupta inceputa cu dragoste de Hristos si neam.

      Apreciază

    • Costache Oprișan – stâlpul de rezistență împotriva reeducării

      În aceeaşi seară a intrat în cameră1 un grup de studenţi destul de mare. Aurel Obreja mi-a şoptit:
      – Acesta e Costache Oprişan.
      Îl cunoştam doar din auzite. Deşi foarte slăbit şi bolnav, fizionomia lui inspira încredere; bărbia ieşită puţin înainte îi dădea un aer de o voinţă deosebită.
      Toţi păreau timoraţi, dar nu deznădăjduiţi. Până spre miezul nopţii am fost alergaţi, sub lovituri de bâte, cu saci grei în spinare, până la epuizare. Spre miezul nopţii a intrat în cameră un bărbat osos, cu capul mai mare decât ar fi fost proporţional cu restul trupului, cu pantalonii scurţi, din care ieşeau picioare păroase, osoase şi disproporţionate, în maieu cu mâneci scurte, cu faţa cam lată, asimetrică şi cu mişcări de fiară. Ochiul, acest luminător al trupului, este prima fereastră prin care mă uit în adâncul acestui necunoscut, sufletul omului.
      Ochii lui Ţurcanu, pe care îl vedeam pentru prima dată, erau ochii ticălosului, capabil să-şi sacrifice tot ce are mai de preţ pentru a-şi atinge scopul mârşav.
      La intrarea lui, subalternii şi colaboratorii săi, care operaseră până atunci în filiala Gherla atâtea fărădelegi, au luat o poziţie reverenţioasă şi unul dintre ei a comandat tuturor:
      – Drepţi!
      Toţi deţinuţii au executat comanda, mai corect sau mai puţin corect, în funcţie de posibilităţile fizice. Ni s-a ordonat apoi să ne aşezăm în careu. În latura din faţă, cam pe la mijloc, era şi Oprişan. Ţurcanu îşi coborâse numele, Eugen, simbol al curăţeniei sufleteşti şi trupeşti, în mocirla urei şi crimei sadice. O, dacă fiecare dintre noi am avea în conştiinţă gândul că vom fi chemaţi la Judecata de Apoi cu numele cu care Dumnezeu ne-a înfiat prin Botez, scoţându-ne din mâna lui satan! Iar noi nu vom putea răspunde „Prezent!”, fiindcă am întunecat prin păcat semnul înscris de fii ai lui Dumnezeu. Iar neputându-l citi, Dumnezeu îl leapădă de la Sine. Ţurcanu s-a aşezat la oarecare distanţă în faţa lui Costache Oprişan.
      – Aţi fost proiectaţi de la început să deveniţi ceea ce în intenţia noastră se cheamă om nou al societăţii socialiste şi în final comuniste. Faptul că aţi refuzat de la început să vă angajaţi conştient pe acest drum ne-a determinat să acţionăm asupra conştiinţelor voastre, pentru a vă regăsi pe voi înşivă, a vă face să vă înscrieţi conştient, fiecare, pe coordonatele cinstei, ale idealurilor concepţiei materialist dialectice, care vizează eliberarea omului de sub jugul dogmelor mistice şi realizarea fericirii lui pe pământ.
      S-a oprit scontând efectul discursului şi aşteptând reacţia entuziastă a vulgului. Dar reacţia a fost contrară aşteptărilor lui.
      – Dacă acestea sunt metodele idealului de care vorbeşti, nu veţi ajunge la nici o fericire, i-a replicat Oprişan. De ce nu aţi venit cu argumente raţionale, demne de oameni de ştiinţă, aşa cum vă autointitulaţi, cunoscători ai realităţilor materiale şi ai spiritului uman? De ce v-aţi pretat la josnicii, folosind metode barbare, de constrângere şi siluire a conştiinţelor? Şi de ce nici acum nu acceptaţi discuţia, ci treceţi tot la teroare şi suplicii? Cu aceste metode nu convingeţi pe nimeni, ba din contră, ne îndepărtaţi sau creaţi monştri spirituali şi sociali!
      Ţurcanu asculta ca pe ghimpi, dar nu l-a întrerupt. Voia să vadă ce s-a ales de toată munca lui. Şi deodată a izbucnit nervos:
      – Tu să taci! Că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare pe care m-am angajat să o realizez!2
      – Nu vei realiza şi n-ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!
      Această înfruntare publică, ca o scăpărare de săbii într-un duel hotărâtor de ambele părţi, a aruncat o rază de speranţă sufletelor asuprite de Ţurcanu. Instinctiv, toţi cei din jur se strângeau în jurul lui Oprişan, ca lângă ultimul punct de salvare care trebuia el însuşi salvat. Cu o ultimă zvârcolire de fiară care-şi simte sfârşitul, Ţurcanu s-a apropiat de Oprişan vrând să-l sfâşie. S-a oprit la jumătatea drumului, scrâşnind printre dinţi.
      Oprişan l-a privit fără să clipească. Mi-a fulgerat prin minte cuvântul Sfântului Arhanghel Mihail, în disputa cu satan, pentru trupul lui Moise: „Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!”
      Ţurcanu a făcut semn colaboratorilor, care s-au apropiat. Apoi i-a ordonat lui Oprişan: „Culcă-te!”
      Mulţi şi-au plecat capetele, alţii au închis ochii. Nu ştiam ce va urma. Puşcaşu şi Livinschi au trecut de-o parte şi de alta a lui Oprişan, întins cu faţa în sus. Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat apoi pe gât sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării, aşa fel încât, în reprize scurte de respiraţie, victima complet epuizată, părea că va expia. Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse. Atunci Ţurcanu mai apăsa încă o dată pe torace cu ambele picioare având o mină de satisfacţie drăcească şi cobora:
      – Scoală-te! Aşa ai să mori! Încet! Incet, încet! Picătură cu picătură.3
      Oprişan s-a sculat cu greu. Era o minune: Învierea din morţi! Nu mai văzusem niciodată un astfel de supliciu. M-am rugat lui Dumnezu în tot acest timp, fară să ştiu ce anume cer, doar gândul striga în mine:
      „Doamne! Doamne!”
      Acest fel de tortură publică făcea parte din metodele de înfricoşare a conştiinţelor.
      (Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Vol. II, ediția a II-a, Editura Antim, 2002, pag. 272-274)
      ________________________________________
      1. Acțiunea se petrece la închisoarea Gherla, experimentul de reeducare prin tortură de la Pitești întrând în faza de ”exportare”.
      2. Uneori și slujitorii diavolului grăiesc adevărurile pe care nu le mai suportă. În Sfânta Scriptură, demonii care îi posedau pe cei doi îndrăciți din ținutul Gadarei, la vederea mântuitorului Hristos, exclamă: ”Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?” (Ev. Matei 8:29). Prin această afirmație, demonii recunoșteau defapt că Iisus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu și că va fi o Judecată de Apoi a întregii lumi, în urma căreia diavolii vor fi trimiși în chinurile veșnice. Iată cum diavolii au putut rosti adevăruri pe care arhiereii și cărturarii iudei le negau cu vehemență.
      Revenind la episodul nostru, observăm că acest ”să taci, că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare”, este spus ca un reproș, ca o acuză. De aici deducem că avem de-a face cu o profundă frustrare pe care Țurcanu o refulează din neputință. Prin acest reproș, Țurcanu recunoaște practic că Oprișan era stâlpul de rezistență împotriva reeducării de care el, ”marele” și ”atotputernicul” Țurcanu, se împiedicase și nu putea trece. Deși fericitul mărturisitor Constantin căzuse temporar în efectele reeducării, totuși, îndelunga răbdare și sfânta încăpățânare de a se împotrivi torționarilor l-au făcut un reper de rezistență, un model care a arătat că iadul reeducării putea fi învins. Astfel, Constantin Oprișan a devenit icoană a birunței iadului comunist.
      3. Iată barbaria lui Țurcanu în toată desăvârșirea ei. Nici măcar moartea nu mai era o poartă de scăpare din iadul torturilor ci ea însăși era ”oferită” de torționar ca un iad prelungit până la paroxism.

      Apreciază

    • „Si tot poporul acesta din tara de pe Carpati, va cadea in grea robie si multi vor pieri.
      Dar Maica Domnului cu Sfantul Ioan va aduna in potire sangele lor si se vor infatisa cu el inaintea Tronului Fiului Sau.” – Profetia monahului Agatanghel din Rodos, sec XIII

      Cand arhiepiscopii si episcopii din Biserica Ortodoxa Romana vor decide canonizarea celor mai chinuiţi dintre Martirii români???
      Daca moaştele Martirilor si Marturisitorilor izvorăsc azi mir, daca minunile care se petrec în apropierea acestor sfinte oseminte nu mai contenesc, înseamnă că ei ne sunt aproape şi că trebuie să-i cinstim şi să le recunoaştem oficial sfinţenia. Este felul în care le putem mulţumi azi, pentru tot ce au făcut pentru ţara lor şi pentru credinţa ortodoxă, în veacul întunecat al ateismului comunist.

      Dan Tudorache: „La Piteşti s-au redefinit limitele, dimensiunile şi înţelesurile martirajului.
      Căci acolo, tortura a fost de o intensitate nemaiîntâlnită, totul devenind un chin: mâncarea, somnul, nevoile fiziologice, până şi respiraţia. Iar limitele suferinţei s-au redefinit atât de mult mai ales datorită apariţiei a două noi dimensiuni de martiriu:
      Prima dimensiune este dată de faptul că mărturisitorii au ajuns să fie torturaţi de chiar foştii lor prieteni/cunoscuți, reeducaţi între timp în taină, și cu care până mai ieri aveau aceleaşi idealuri. Şi pe fondul faptului că reeducarea începea brusc, fără o acomodare prealabilă a victimelor cu situația nou creată, şocul sufletesc a fost atât de mare încât a dărmat de la bun început pe cei mulţi dintre studenţii care au trecut prin Piteşti.
      A doua dimensiune este dată de faptul că, în afară de anumite excepţii, mărturisitorii nu au avut dreptul/posibilitatea de a scăpa de chinuri prin moarte. Dacă mucenicii din primele veacuri scăpau de durerile supliciilor prin moarte năprasnică, la Piteşti moartea era un lux care nu era permis oricui, ci în cel mai bun caz era „oferită” în aşa fel încât să devină o altă metodă de cedare. Acest aspect îl mărturiseşte chiar Eugen Ţurcanu, unealta principală a reeducării: „Veţi muri când vreau eu. Încet, cu linguriţa!”. Aceeaşi ameninţare demonică i-a fost promisă personal şi lui Constantin Oprisan, de același Ţurcanu, în două rânduri: „De mâna mea ai să mori, dar nu acum, ci când oi vrea io!” şi „aşa ai să mori! Încet! Incet, încet! Picătură cu picătură.”
      Doar punându-ne în pielea victimelor, putem să înţelegem în parte iadul de la Piteşti, noi cei care nu am simţit pe pielea noastră dimensiunile acestei tragedii.
      Totuși, atunci când vorbim de Piteşti, cred că nu greşim dacă afirmăm că acolo, Constantin Oprişan şi Eugen Ţurcanu au reprezentat, cel puțin o bună parte de vreme, „cei doi poli ai existenţei”.
      Primul, întruchiparea răbdării umane ajunsă la limită iar celălalt întruchiparea răutăţii dusă la extrem.
      Că aproape tot procesul de reeducare a gravitat în jurul acestor doi poli, mărturiseşte însuşi Ţurcanu la Gherla, atunci când fericitul Constantin se ridică de sub lespedea grea a reeducării, mucenicindu-se din nou pentru Hristos:
      „- Dacă acestea sunt metoda idealului de care vorbeşti, nu veţi ajunge la nici o fericire. De ce nu aţi venit cu argumente raţionale, demne de oameni de ştiinţă, aşa cum vă autointitulaţi. De ce v-aţi pretat la josnicii, folosind mijloace barbare, de constrângere şi siluire a conştiinţelor? Nu vei realiza şi n-ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!
      -Tu să taci! Că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare pe care m-am angajat să o realizez!”
      Şi de aici înţelegem că prin aceste cuvinte Ţurcanu își recunoaşte indirect înfrângerea în faţa lui Constantin, căci deşi Constantin a pierdut o luptă la Piteşti, în final a caştigat războiul reeducării cu Țurcanu la Gherla. Dumnezeul avea să-și spună ultimul cuvânt!
      Și întorcându-ne la cuvintele dintru început ale îndelung-pătimitorului Constantin, precum că „lupta va fi de lungă durată şi cine va avea tăria şi răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuşi şi iar se va ridica” și „fiecare va ieşi din încleştarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu şi de ce are mai bun în el”, realizăm că ele au avut un caracter profetic, căci tocmai prin acestea două s-a ridicat Constantin din mlaștina disperării: prin puterea lui Dumnezeu și prin propriile puteri care nu erau altele decât „dragostea şi bunătatea care-i umpleau sufletul”.
      Aşa că după căderea dramatică sub greutatea crucii reeducării, fericitul mărturisitor Constantin Oprişan avea să se ridice mai târziu până la sublim, înviind întru sfinţenie. Și iată ce mărturie elocventă ne lasă părintele Gheorghe Calciu în acest sens: „el se ruga toată ziua. El niciodată nu a spus ceva rău împotriva celor care l-au torturat, ci ne vorbea despre Iisus Hristos”
      De aceea se cuvine toată cinstea acestui mare mărturisitor, greu încercat în temniţele comuniste, care prin propriul exemplu de viață ne învaţă lecţiile cele mai grele ale mântuirii: ridicarea la sfinţenie, oricât de grele ne-ar fi circumstanțele vieții, și iubirea de vrăjmași.”

      Neculai Popa (Coborarea in iad, ed. Vremea, Bucuresti, 1999):
      „Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din intunericul in care ne zbateam, in urma intunecatelor zile traite in inchisoarea din Pitesti.
      Reeducarea a continuat si la Gherla (unde este dus in toamna anului 1951), in temuta camera 99(Camera Mortii). In urma torturilor si chinuirilor suferite s-a imbolnavit de tuberculoza si va fi internat in spitalul penitenciar de la Vacaresti. De acolo va fi luat in toamna anului 1955 pentru a fi anchetat in procesul absurd inscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, in legatura cu reeducarile.
      Din 1958 ajunge la Jilava, fiind incarcerat in celule de la Casimca (talpa iadului din Reduitul Jilavei), impreuna cu Marcel Petrisor, Pr. Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif. Din subterana mortii avea sa urce sufletul sau – curatat prin patimire de orice patima – la cer.”

      Dumitru Bordeianu (Marturisiri din mlastina disperarii, ed. Scara, Bucuresti, 2001):
      „ Constantin Oprisan era un om de o complexitate extraordinara, ce stapanea varii domenii, de la muzica si arta, pana la matematica si filosofie. Din fire era foarte afectuos, traind totul la maximum.
      La 30 de ani, Oprișan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit și un gânditor și logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne țină un curs de istoria filozofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet și atât de plăcute și atrăgătoare încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame și de lumea de afară. Cele 11 luni, cât am stat cu Oprișan în celulă, au fost pentru mine lunile cele mai plăcute din închisoare.
      Am fost legat de Oprișan pentru că, din cauza unei turnătorii ordinare, am intrat și eu odată cu el în iadul demascărilor de la Pitești.
      A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bataie pentru fiecare tanar legionar, cu un eroism de durata, neegalat.
      Imediat ce este introdus in camerele sortite reeducarii, Oprisan isi va da seama de gravitatea si grozavia celor ce se intamplau. Supus si mai inainte unor crunte batai, Costache Oprisan avea sa sufere un adevarat martiriu.
      La ordinele lui Prisacaru, unul din camera i-a legat picioarele cu o funie… I s-a intins lui Munteanu un ciomag sa-l loveasca pe Oprisan la talpi, deoarece corpul era tot o rana. Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec taria loviturilor, ci faptul in sine, ca a lovit. A fost pus apoi Iosub sa loveasca. A lovit si el de cateva ori talpile lui Oprisan.
      Dupa aceea a scapat ciomagul din mana, spunand ca el nu mai poate lovi…Acum imi venea randul mie. Cand mi s-a dat ciomagul in maini …l-am auzit pe Prisacaru strigand: „Loveste-ti mentorul, banditule, ca te-a invatat filosofie si este un mare sef legionar”.. .Stiu ca am lovit, dar nu din cauza amenintarii, ci a confuziei care ma invaluise, incapabil fiind de a mai rationa…
      Am lovit omul pentru care as fi fost altfel capabil sa merg la moarte… I-a venit randul si lui Comsa Ieronim. I s-a dat ciomagul si i s-a ordonat sa-l loveasca pe Oprisan la talpi. Comsa, care lucrase sub sefia lui Oprisan fiind seful Fratiilor de Cruce din Moldova, a refuzat. Refuzul lui i-a zguduit pe toti cei din camera… Atunci i s-a ordonat lui Oprisan sa-l loveasca pe Comsa. Acesta a zis ca nu este capabil nici sa ridice bratele.”

      Octavian Voinea (Masacrarea studentimii romane, ed. Majadahonda, Bucuresti, 1995):
      “Va trebui să treacă multă vreme până când din rândurile tineretului român se va mai ridica o asemenea valoare morală şi intelectuală! Dumnezeu aşa a vrut ca pământul mănos al ţării să primească o nouă sămânţă de elită.
      Oprişan era un pedagog de talie mare. Era cult şi inteligent, la care se adăuga o modestie blândă şi plăcută. Mult timp va trebui să treacă pânâ când din rândurile tineretului român se va ridica o asemenea valoare.”

      Liviu Branzas (Raza din catacomba, ed. Scara, Bucuresti, 2001):
      „Consistenta formatiei sale filosofice e relevata de poemele compuse in perioada detentiei (publicate dupa 1990), cel mai important fiind poemul ontologic Psihaion.
      Cand am luat cunostiinta de acest poem atat de profund si atat de bine slefuit, din punct de vedere al formei, mi-am dat seama ce a pierdut cultura romanesca prin moartea acestui martir al tineretului crestin din Romania, ce flacara s-a stins in adancul catacombei de la Jilava!”

      Aurel Vișovan (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?”, ediția a treia, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006, pag. 36):
      „Într-o bună zi vine Ţurcanu şi ne anunţă că va fi adus în cameră Costache Oprişan, şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară.
      -Voi, bandiților, ni se adresează nouă celor izolaţi, să nu scoateţi o vorbă şi să vă ascundeţi feţele să nu vi se vadă vânătăile, că altminteri o păţiţi mai rău ca înainte!
      După care dăduse dispoziţii în şoaptă comitetului respectiv şi celorlalţi din cealaltă parte a camerei.
      Mă îngrozisem la gândul a ceea ce ştiam că va urma.
      Într-adevăr, nu peste mult timp uşa se deschide, iar gardianul împinge înăuntru un bărbat puţin mai în vârstă decât noi, cu nişte ochi mari ce exprimau un gen de nedumerire şi -desigur- teamă de necunoscut.
      De cum a intrat în cameră l-au înconjurat o serie de reeducaţi, probabil din cunoscuţii dinainte, şi care, făcând pe oamenii de rezistenţă curajoşi, au început să-l întrebe fel de fel… prefăcându-se că e în admiraţia lor.
      Costache Oprişan simţea că ceva nu-i în regulă. Nu ştiu ce le răspundea, dar îşi mişca mereu capul în toate părţile, căutând să desluşească ce se întâmplă.
      Vizibilitatea din partea noastră era oprită de către nişte grupuri de reeducaţi…
      Nu a durat mult această stare de espectativă, că la un semnal, cu un urlet ce aducea cu urletul fiarelor din pădure, au năvălit cu toţii asupra lui.
      Călcat în picioare, lovit din toate părţile, în scurt timp şi-a pierdut cunoştinta. Dar loviturile n-au încetat. Până la urmă a fost întins pe un prici şi cu nişte curele (de unde or fi apărut curelele?) a fost luat sistematic din cap până la picioare şi de la picioare până la cap.
      Când obosea o echipă de torţionari, se schimba cu alta. Cred că a durat acest supliciu ore întregi.
      S-au aruncat multe gamele cu apă peste el ca să-l trezească şi să-i urle în urechi :
      – Noi, tinerii reeducaţi, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge. Tu eşti vinovat de soarta noastră, iar noi vom smulge de la tine tot ce ştii, tot ce n-ai declarat la securitate…
      Nu mai ştiu câte zile a durat acest supliciu, îmi amintesc doar când, după o perioadă în care n-a mai fost lovit, a fost întrebat (nu mai ştiu de cine, de Ţurcanu ? de Sobolevschi ?):
      – Ce părere ai, măi banditule, despre noi, foştii tăi subalterni? La care după o mică pauză, exprimându-se greu, Oprişan răspunde :
      – Fac o asemănare cu judecătorii din Australia veche, care au fost selecţionaţi din rândurile foştilor infractori.
      Am apreciat atunci acest răspuns ca fiind pe măsura atât a inteligentei sale, cât şi a circumstanţelor deosebite în care se afla.
      Chinurile au continuat, înscriindu-se însă în normalul ce caracteriza această perioadă.”

      Eugen Magirescu (Moara dracilor, ed FRONDE, Paris – Alba-Iulia, 1994):
      „Prin Camera 4 Spital trecusera deja mai multe serii de reeducare.
      Pe Costache Oprisan l-au chinuit ca pe Hristos, saptamani de-a randul, obligandu-i pe toti cei care au fost candva in subordinea sa si care il divinizau, caci el chiar merita aceasta, sa-l bata, sa-l scuipe, sa-l chinuie si sa spuna minciuni despre el, sa se dezica, sa-si denigreze ideile si sa declare ca a fost un farsor. L-am vazut odata, cand ne-au scos la aer.
      Isi daduse camasa jos si spinarea lui toata era zebrata in forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, rastignit, stie Dumnezeu!”

      Marcel Petrisor (Fortul 13, ed. Meridiane, Bucuresti, 1991):
      „Din teasta lui Oprisan, ochii sfredelitori sticleau ca doi carbuni aprinsi. Muschii nu-i mai ramasesera decat la falci, ca sa vorbeasca, la maini, ca sa-si poata duce sticla cu sputa la gura, si la picioare, ca sa paseasca pana la tineta de murdarie. Incolo, pielea-i invelea oasele ca o traista sculele de dulgher.
      Se ridicase chiar pe sezut in pat, facand un efort imens sa vorbeasca. Il ineca o tuse interioara, vorbele-i suierau. Mainile-i erau ca niste vreascuri, iar ochii straluceau mutandu-si privirea cand pe unul, cand pe celalalt.”

      Octavian Voinea ( Masacrarea studenţimii române, de Gheorghe Andreica)
      „Constantin (Costache) Oprişan – bărbat trecut de 30 de ani. Şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Om de un caracter şi o cultură impresionantă. La Piteşti, Ţurcanu i-a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându-l fizic şi umilindu-l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i-a fost ruptă în fâşii. A reuşit Ţurcanu să-l „disciplineze” în sensul de a-i executa ordinele, dar n-a reuşit să-i întoarcă conştiinţa spre a-l face comunist convins, aşa cum i-a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan. În celulă [la Jilava n.n.] era singurul care avea dreptul să stea întins pe pat. Era bolnav de tubercloză în ultima fază.”
      Constantin a prevăzut de la bun început căderile inevitabile care aveau să urmeze în evenimentele dramatice de la Pitești, dovadă fiind îndemnul pe care îl dă unor frați de suferinţă chiar înainte de începerea torturilor: „nu pot vedea clar metoda pe care ne-o vor aplica, dar cred că va fi metoda violenţei, căutând să distrugă în noi credinţa, unirea, frăţia şi camaraderia… Fiţi pregătiţi pentru lupta care se va da în mlaştina disperării. Fiecare va ieşi din încleştarea acestei lupte singur, neajutat decât de mila lui Dumnezeu şi de ce are mai bun în el. Lupta va fi de lungă durată şi cine va avea tăria şi răbdarea, convins fiind că ea este dreaptă, se va prăbuşi şi iar se va ridica. Astfel că nu ne mai rămâne decât să ne ascuţim săbiile duhovniceşti ale dragostei, ale unirii şi ale camaraderiei”.

      Virgil Ierunca (Fenomenul Piteşti)
      „Altul, dintre cei mai schingiuiţi de Ţurcanu a fost Costache Oprişan, şeful Frăţiilor de Cruce pe întreaga ţară. A trecut de mai multe ori prin toate fazele reeducării, de fiecare dată Ţurcanu declarându-l nesincer. În Camera 4 Spital se mai puteau vedea până în 1952 urmele sângelui său, iar Ţurcanu, chinuind odată pe un tânăr din Frăţiile de Cruce îi spusese chiar:
      – Vreau să-ţi ţâşnească sângele până-n tavan, să facă acolo uniunea mistică cu sângele lui Oprişan.”

      Ioan Muntean (La pas, prin „reeducările” de la Piteşti, Gherla si Aiud)
      „Abia ne aşezasem pe preş, că presupusul de mine Ţurcanu (Sobolevschi) începe iar vorba:
      – Noi suntem hotărâţi să distrugem pe toţi bandiţii, să distrugem Mişcarea Legionară. Hai bădie Costache (moldovenii obişnuiseră să spună la şefii legionari „bădie”), i se adresa iar lui Oprişan, cu acelaşi ton batjocoritor, dublat însă acum şi de ură, parcă, spune, din câte banditisme ai făcut tu, le-ai spus pe toate la anchetă?
      – Da, tot, zise cel întrebat. Iarăşi: Ia auziţi, măi!, ca mai înainte şi sar o mulţime pe bietul om, îl imobilizează apucându-l de mâini şi de picioare, îl apleacă pe priciul din stânga uşii, îi trag pantalonii jos şi cu curelele ce le aveau, mai înguste şi mai late, încep să-i tragă nenumărat. Zbaterea e imposibilă şi ţipătul astupat de căluşul din gură, ca la Securitate. Numai gemetele ne măreau fiorul, căci noi, ceilalţi patru, priveam îngroziţi scena. Când s-au săturat, l-au lăsat.”

      Ştefan Ioan I. Davidescu – Călăuză prin infern, vol. II)
      „Eu am văzut cu ochii mei când Ţurcanu a sărit cu bocancii pe pieptul lui în continuu aşa, dar nu întâmplător, ci minute în şir. Bogdanovici a murit strivit şi în bătăi. Sau alţii, sau vă spun… Petrică Cojocaru sau nu mai vorbesc de Oprişan, nu mai vorbesc de Oprişan… Eu cred ca Oprişan nu avea nici măcar un centimetru pătrat din corp să nu fie vânăt. Nu cred, eu l-am văzut la baie dezbrăcat, şi toţi spuneau: “Uită-te bă la Oprişan!” ” (Emil Sebeșan)
      Nici nu bănuiam că voi fi iar martor la o altă scenă cutremurătoare. (…) Tocmai când începusem să mă întreb care vor fi fost motivele pentru care l-a ocolit până acum pe Oprişan, de cum a intrat ca o nălucă în cameră Ţurcanu s-a îndreptat direct spre el şi l-a smuls de pe prici, târându-l în mijlocul „careului magic” (cum singur îl botezase)!
      Din pricina anchilozei provocate de pozitia îndelungată de Sfinx [poziţie de tortură n.n], Oprişan n-a fost în stare să se menţină pe picioare. Spre deosebire de dincolo, aici nu s-au găsit decât vreo doi să facă haz. În mod sigur, nu îşi recăpătase controlul picioarelor, asta era prima senzaţie. Ţurcanu îl burduşea ţinându-l ca pe o marionetă, agăţat într-o mână, şi-l răsucea ca pe un spânzurat, să-l vedem bine. Deodată i-a dat drumul, iar Costache (cum îl tot „mângâia” şeful) s-a prăbuşit pe mozaic, frecându-şi gambele de zor, abia stăpânindu-şi senzatiile dureroase, de care ne aminteam foarte bine. După ce l-a privit impasibil, cu braţele înfipte în şolduri, l-am auzit mormăind ca pentru sine: „Las’ că te dezmorţesc io Costache!” Şi a început să joace pe el ca ursul, frâmântându-l cu toată greutatea sa de om bine îmbuibat. Suit pe piept a coborât în călcâie spre abdomen, căutându-i sistematic stomacul, apoi ficatul, pancreasul şi intestinele, spre a i le zdrobi. Oprişan, sub greutatea şi călcările îndesate ale Şefului, nici nu se putea văita. De mai multe ori a vrut să spună ceva, însă cu respiratia întreruptă la fiecare apăsătură, n-a ieşit nici un sunet.
      Oprişan închisese ochii sufocat de tusea aceea suspectă, ceea ce l-a iritat pe călău, care i-a tras câteva şuturi în coaste. „Faci pe mortu’? Las’ că te înviez io! N-ai grijă! Tot de mâna mea ai să mori, dar nu acum, ci când oi vrea io!” Şi i-a mai ars câteva şpiţuri. După ce i-a făcut semn lui Zaharia, s-a adresat lui Mărtinuş: „Luati-l de-aici. Ştiti voi cum se dezmorţesc picioarele.”
      L-au smuls ca pe-un nimic de jos. A apărut un ciomag ca din senin, şi cu o iuţeală neomenească au despărţit două mese în paralel zburând „feţele de masă” cât colo şi cu ciomagul între ele, din propriile obiele au răsucit o legătură cu care i-au blocat picioarele în dreptul gleznelor, iar cu un ştergar răsucit i-au legat mâinile în dreptul gambelor. Cineva l-a apăsat puternic pe umeri strigându-i să se aşeze în fund. Zaharia i-a trecut ciomagul între genunchi şi brate, l-au ridicat şi l-au aşezat pe ciomag între cele două mese. Sărmanul Oprişan s-a balansat de câteva ori cu capul în jos, ca într-un leagăn. I-au înfundat gura cu propria batistă după care s-au dat în lături, gâfâind, îndreptându-şi ochii spre Ţurcanu, care i-a spus lui Zaharia să-i aplice lovituri peste bocanci, până îi va zîce stop.
      Întreaga cameră asista ca la ceva obişnuit. Cunoscuseră destui „ranga” la Securitate. Zaharia a început a lovi la tălpi, rar şi cu forţă. De neimaginat la un iubitor de muzică! Mai ales că îl vedeam cum se ambala pe măsură ce lovea, iradia de plăcere, de ceea ce făcea! Aflasem la Braşov că simţi fiecare lovitură trasă la tălpi, drept în moalele capului. Durere care persistă zile, săptămâni după aceea, simţindu-ţi capul strâns ca într-o menghină. (…) Zaharia nu se oprise nici când a văzut clar că Oprişan nu mai reacţiona la lovituri şi nici când Ţurcanu a ridicat mâna. Doar când vocea autoritară a şefului a strigat stop, a „înghetat” cu bâta suspendată în aer. Obosise lovind şi numărând. Se oprise la puţin sub douăzeci! În timp ce l-au lăsat jos, şi-l dezlegau, lui Oprişan i se bălăngănea capul, iar ochii mi s-au părut holbaţi. I-au scos batista din gură înroşită. Trăia panica specifică pierderii respiraţiei, din cauza hemoragiei ce-l făcea să-i gâlgâie sângele în gât.

      Neculai Popa (Coborarea în iad. Fenomenul Pitești):
      “Îmi amintesc cât de mult suferea Mandinescu din cauza celor întâmplate în timpul demascărilor de la Piteşti. Ajunsese să-şi dorească din ce în ce mai mult moartea. Stătea ore întregi numai în cămaşă în faţa geamului deschis, indiferent de gerul de afară, cu toate că era conştient de gravitatea bolii sale. Refuza cu încăpăţânare să se îmbrace, spunând că numai astfel Dumnezeu îi va ierta greşelile. Nu după mult timp, va fi transferat de la Gherla la Craiova, unde i-am pierdut urma. Spre deosebire de Sergiu Mandinescu, Costache Oprişan era resemnat, fiind în stare să suporte orice i-ar fi hărăzit soarta, dornic de a da tuturor din tot ce avea el mai de preţ, dragostea şi bunătatea care-i umpleau sufletul. Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din întunericul în care ne zbăteam, în urma întunecatelor zile trăite în închisoarea din Piteşti.
      În el regăsisem sprijinul moral pentru a rezista tuturor greutăţilor ce se iveau, iar vorbele lui aveau darul de a ne întări sufletul, dându-ne parcă noi puteri. Deşi nu se putea da jos din pat, niciodată nu era singur. Mergeai la el cum ai fi mers la un izvor pentru a-ţi potoli setea, iar când plecai, te simţeai mai liniştit, mai uşurat şi mai încrezător în tine. Nu cunosc şi nu cred să fi fost vreunul dintre cei consideraţi reeducaţi, chiar până în măduva oaselor, care să fi ajuns în infirmerie şi, întâlnindu-l pe Costache Oprişan şi stând de vorbă cu el, să nu se trezească din starea de îndobitocire în care fusese adus şi să nu revină la normalitate. Cu toată boala lui deosebit de gravă, nu evita o clipă să discute cu cei ce-l vizitau, încurajându-i şi îndemnându-i a-şi căuta liniştea prin meditaţii şi rugăciune.

      Bucură-te mare mărturisitor Constantin, că dureri peste fire ai răbdat și Marilor Mucenici ai semănat! Bucură-te, mare mărturisitor Constantin, care în temniță, împreună cu atâția alții, Golgota neamului românesc ai suit!

      Apreciază

  5. Îndelung pătimitorul Constantin Oprişan, în chinurile infernului de la Piteşti

    Deodată ne-am pomenit că se dă uşa la o parte şi în cameră se îngrămădesc nişte arătări. Desculți şi cu trăistutele în brațe, priveau terorizaţi la noi şi la ordinea din cameră. În urma lor, a intrat păşind măsurat domnul Țurcanu! Se făcuse linişte ca în aşteptarea unei sentințe. Cei mai mulţi dintre noii sosiți arătau a fi mai în vârstă decât noi. Țurcanu, după ce i-a tot mutat între ei, s-a adresat celui din extrema dreaptă a rândului: „Ce mai faci Costache?” La care acela a schitat un gest care ar fi trebuit să însemne: „După cum vezi!”
    Şeful cel mare i-a arătat locul ce i-l „rezervase”. Primul pe prici, de la fereastră! Dar şi de lângă tinetă! Alături, l-a îmbrâncit pe altul cam de aceeaşi statură: „Treci şi tu Şura lângă el.” La fel i-a sucit şi i-a schimbat între ei şi pe ceilalţi.
    Abia l-am recunoscut pe Cornel, partizanul:”Ce-ai păţit, măi?” l-a întrebat Țurcanu, care l-a răsucit către noi. „Îl mai recunoaşteţi?”
    Ăsta să fie Pop Cornel? Devenise umbra celui pe care-l ştiam. Fusese un băiat frumos. Acum, părul i se rărise şi pe alocuri îşi schimbase culoarea. Doar mustăcioara şi barba nerase îi rămăseseră ca „spicul grâului”. Cred că nu fuseseră la baie şi nici bărbieriţi, de când i-au luat de la Trei Biserică.
    „Zi-i, băi, de unde dracu vii?” a rânjit Ţurcanu. Cu glasul stins Cornel i-a răspuns: „De la casimcă!” Nici n-auzisem şi nici nu ştiam ce însemna casimcă. Uitându-mă la el, mi-am închipuit că aşa este numită în general „neagra”. Sau „izolatorul”! (…)
    Mă dezobişnuisem de asemenea trăsături mutilate, care-mi aminteau de chipurile celor care ne precedaseră în demascări, întrecute mai târziu de câțiva dintre cei ce i-au urmat.(…)
    Îi priveam cum erau… la marginea priciului ce le fusese rezervat. Acum se clarificase de ce saltelele sunt pline mai mult cu pleavă decât cu paie. Şi de ce n-au cearceafuri şi nici pături. Pământii la faţă, miroseau a pivniţă. Cu hainele aproape putrede, zdrenţuite, deşi se ţineau numai din petice. Totul atârna pe ei, ca pe nişte sperietori, atât de scheletici erau! Cum Ţurcanu îi trecea în revistă, continuând să le modifice ordinea, bieţii oameni nu mai clinteau după ce scăpau din mâna lui. Te mirai cum de inţepeniseră aceşti morţi, de se ţineau totuşi pe picioare? Satisfăcut de impresia pe care o făcuse atât față de el, cât şi faţă de noi, l-am auzit:
    „V-am anunțat parcă. O să mărim efectivul cu încă paisprezece tartori ai Frăţiilor de Cruce. Iată-i! I-am adus ca să vedeţi şi voi în cine ați crezut şi pe cine ați ţinut măcar să-i atingeţi cu mâna! Ei înşiși or să ajungă să recunoască că s-au prefăcut. Şi că de fapt moralitatea şi disciplina de care făceau atâta caz erau nişte mofturi.”
    Dintr-o dată s-a întors către ei: „Ia spune tu, Oprişane, din câte cadâne era format haremul tău, de Surori de Cruce?”
    Cel din capul priciului din dreapta, după ce şi-a dres glasul, înecat de simptomele unei tuse uscate, a răspuns: ,,Ştiti prea bine! V-am repetat de atâtea ori! N-am avut subalterni, ci fraţi! Nu şi «surori». Tinerele noastre soseau în cadrul unei delegații. Prezentau câte-un raport de activitate, periodic. Îl acceptam, sau sugeram câteva măsuri. După care plecau”.
    Țurcanu l-a lăsat să vorbească singur, după care s-a adresat iar camerei: „L-ați auzit cum o ține iar pe-a lui?
    Îl credeți?”
    „Ia spune tu, Virgile!” În secunda când şi-a auzit numele, Bordeianu a tresărit schimbându-se la față: „Ce să cred Eujene. Odată spune aşa, altă dată neagă! Dacă-l luăm la întrebări, o să vadă toată lumea, că va recunoaşte, despre ce fel de disciplină era vorba.”
    „Tocmai de asta v-am spus că o să avem de furcă cu aceşti bandiţi periculoşi!” Apoi s-a dus către Oprişan zicând: „Măi Costache, uite, îi am martori, te voi lăsa câteva zile să-ți aduni mințile. Să-ți aminteşti cum cu gura ta ai recunoscut ce blestămății, ce orgii făceați noaptea, acolo în Comandament. Nu sunt singurul de aici care te-a ascultat povestind. Acum de ce vrei s-o întorci?”
    Când Oprişan a încercat să-i răspundă, i-a apăsat gura amenințător şi l-am auzit mormăind:
    „Nu acum Costache. Nu acum! Deocamdată ar fi bine să răspunzi la o întrebare pentru care ai încasat atâta bătaie. Încearcă de-ți aminteşte, de ce ai plecat în Germania şi de ce te-ai mai întors? Vorba cântecului, de ce-ai plecat, de ce-ai venit? Hai, dă-i drumul la un silogism de-al tău, că doar pretinzi că eşti filosof, logician? Fiindcă, judecând simplu ca orice muritor, trebuie să recunoşti c-ai fugit de-un drac, iar când te-ai întors, ai dat peste altul şi mai mare! Nu?”
    Când Oprişan a fost gata să răspundă, Țurcanu, i-a luat-o înainte:”Nu crezi că merită să ne spui ce a fost aici în ticva asta? (De două ori, nu o dată, l-a ciocănit tare în frunte.) Sau mai direct, cu ce misiune ați plecat şi cu ce misiune v-ați întors?”
    Dar când Oprişan a dat să răspundă, Şeful iar i-a pus mâna peste gură, şoptindu-i:
    „Nu! Acum mai întâi gândeşte-te bine, fiindcă asta este ultima oară când mai am răbdare să te ascult. Aşa că te las să te gândeşti înainte de a-ți pecetlui soarta!”
    S-a apropiat şi mai mult de el şi a mârâit:
    „M-am săturat de atâtea prostii înşirate până acum. Pentru că noi amândoi ştim de ce te-ai aventurat şi încolo şi încoace. Dar este cazul să afle şi ăştia. Care au crezut în tine ca în fratele lor cel mare de cruce! Pentru că tu eşti cel care le-ai insuflat visul acela măreț al legionarilor, de a face din România o ţară frumoasă şi sfântă ca soarele de pe cer! Când colo, mătăluță ai trădat-o, părăsind-o când i-a fost mai greu. Nu? Iar când te-ai întors ai făcut-o ca să lupţi din interior împotriva iubitei tale țări! Zi-i că nu-i aşa?!”
    Tot timpul cât Ţurcanu i-a aruncat în cârcă toate acestea, Oprişan a negat continuu din cap, iar Țurcanu, deşi îl privea hipnotic, nu s-a atins de el! Nu ştiu dacă voi fi fost singurul care a intrat la păreri despre infailibilul Ţurcanu, dar din clipa aceea l-am bănuit ca fiind ros de complexe față de fostul său superior. Îmi este cu neputinţă să cred că Țurcanu nu va fi fost vreodată sincer admirator al acestui tânăr (încă) ce personifica prin ţinuta sa morală şi prin cultură elita tineretului legionar. Chiar cel de acum, ajuns la capătul puterilor, nu pierduse acea anume noblețe înnăscută! Dacă Țurcanu era un tânăr robust, vânjos, care te domina prin energia sa ieşită din comun, Oprişan se impunea fără a se impune*. Avea o imensă forţă lăuntrică, prin care chinurile iadului de aici nu-l mai înspăimântau şi le privea cu seninătatea lov-istă. Tot ce i se întâmpla, primea şi îndura ca pe ceva ce i se hărăzise. Fără nici o urmă de tristete sau încruntătură! Dar mai ales, fără a fi fost îngrozit vreo clipă! Doar cu acea nesfârșită rezistenţă şi tărie spirituală a slabului, care-l înnebunise pe puternicul şi „invincibilul Ţurcanu.”
    Și fiindcă din comentariile contradictorii dintre Mihai Vintilescu și Mihai Livinski mi se conturaseră mult mai pregnant furiile personagiilor din Idiotul, acum asistând la confruntarea dintre Oprişan (care nu fusese lăsat să scoată nici o vorbă) şi Ţurcanu, am avut iluzia că Prinţul Mâşkin se încarnase în Oprşan iar bruta de Ivan Karamazov, în Ţurcanu!
    În serile care au urmat, am avut de asistat la nişte „dialoguri” între cei doi, care nu mi se vor şterge niciodată din minte. Costache Oprişan primea totul cu un calm neomenesc, în agitația aceea care deborda de ură şi bestialitate, el râmânea liniștit și-atât de firesc, încât eu unul mă îndoiam că el chiar există aici, cu noi. Ca scos din minţi, Țurcanu îi scăpa câte-o palmă. Iar când îl vedea lovit ca de trăznet, apela la cei care-i stăteau în cale, îndepărtându-se: „Ia vedeți dacă iar face pe nebunul?”
    Până să încerce careva să-l ridice, Oprișan se chinuise să-și învingă neputinţa. Pentru că, a-l ajuta un Zaharia sau un Roşca, ar fi echivalat cu o ploaie de şpițuri sau călcâie, care i-ar fi prelungit neputinţele. Mai cu seamă că, tot lovindu-l în locuri care-i întrerupeau şi respiraţia, nu le oferea nici măcar „plăcerea” de a-i auzi vreun geamăt! Tocmai de aceea, de multe ori, renunțau să-l mai lovească!
    Ca și jos la „Trei Biserică”, s-au organizat schimburi de plantoane. Pentru că odată pe săptămână trebuia să refac fondul Gazetei de perete, noaptea, în primul schimb, îmi asumam răspunderea de a-i supraveghea pe bandiți ca planton. (…)
    Aflam abia acum că majoritatea dintre ei fuseseră șefi la diferite nivele ale organizațiilor legionare! (…)
    Eu unul am simțit cum ne „cântăriseră” din ochii lor ficşi! Oprişan şi Bogdanovici, Pop Corriel şi ceilalți, care deocamdată nu reţinusem cum se numeau. Ceea ce reieşise era faptul că toți îşi continuau condamnările de pe vremea lui Antonescu. Fixitatea privirilor celor de vis-à-vis devenise o adevărată pedeapsă pe care o înduram greu! Ce vor fi gândind însă despre mine? Era de câtva timp o obsesie! Însă nu îndrăzneam să-i întreb din ochi. Poate şi din cauza asta se îndesiseră peste noapte coşmarurile care într-o dimineță l-au determinat pe Țurcanu să mă intrebe suspicios: „Ce naiba se petrece cu tine, Davidescule? De ce zbieri atât de des de la un timp?” Îngheţasem! Tot îngerul păzitor îmi va fi pus vorbele cele mai potrivite pe buze: „Tot ce vă pot spune este că am norocul că niciodată n-am ținut minte visele şi nici acum…”
    Într-adevăr, singurul de pe priciul meu care nu făcuse până acum o criză de acest fel era Ţurcanu! Iar de pe priciul oropsiților era Oprişan! Pentru mine ei reprezentau atunci cei doi poli ai existenţei de aici. Mă tot întrebam ce va fi rămas din mine câtă vreme mă tem de privirile amândurora? Într-un fel mă temeam de sentințele din ochii lui Oprişan şi din cu totul alt motiv de sentințele din ochii lui Țurcanu. Mă legasem de speranța că totuşi Oprişan, prin nivelul său de observaţie, mă va fi detectat în interior; exteriorul să-l considere o simplă caricatură a mea! Speram că mă va fi înțeles. Asta în timp ce ochiadele lui Ţurcanu mă terorizau. Îmi tăiau respirația atunci când realizam că mi-ar putea citi gândurile şi m-ar arunca din nou în gheena de sub priciul oropsiţilor. (…)
    …Nu scăpam de obsesia: „Cum mă priveşte Oprişan? Oare va fi sesizat simulările mele de a nu-l atinge?” Aşa cum am sesizat eu la Holdevici şi la Banu, care mă cruțaseră pe cât au putut.
    Faptul că mă privea fără urmă de dezgust mă făcea să sper că omul acesta atât de inteligent, bătut continuu de atâta timp, care plutea parcă deasupra atâtor mizerii, va fi observat încercările mele de a-l cruța. Interceptându-i uneori fixitatea privirii, desprindem totuşi ceva din gândul său către mine. Parcă mi-ar fi şoptit: „Continuă să faci ceea ce văd că te strădui, pentru a te salva mai întâi pe tine. A mai salva cât se mai poate din tine, față de propria-ți conştiință.” Aşa mă încurajam, că-mi şoptise Oprişan. După,reacțiile celorlalţi față de dânsul puteam să cred că „nefirescul” cu care îndura, comparativ cu „firescul” nostru de a ne pune bine cu Țurcanu, să scăpăm indiferent cum, le trezise spiritul! Învățasem cum se poate purifica cineva prin suferință. Simţeam cât de departe mă aflam de o asemenea izbăvire, pentru că după o suferință mai mare decât mi-aş fi imaginat, în loc să mă simt descărcat de resentimente mă încărcasem cu o şi mai mare ură. (…)
    Conştienți că zorii zilei, oricât ar fi fost de scânteietori, pentru noi erau prevestitorii unui alt coşmar! Nu ni se acorda nici cel mai neînsemnat răgaz de a ne întâlni cu noi înşine! Dimpotrivă, aveam să fim iar supuşi unor probe şi mai diavoleşti, pentru a verifica dacă isprăviseră cu omul din noi?
    Nici nu bănuiam că voi fi iar martor la o altă scenă cutremurătoare. După cum se comportase Țurcanu, atât cu noi cât şi cu cei patrusprezece, nu puteam să bănuiesc ce avea să se întâmple seara. Trecuseră pe rând, nu o dată, prin şuturile şi pumnii noştri. Încât şi cele mai bestiale procedee pierduseră parcă din grozăviile lor.
    Tocmai când începusem să mă întreb care vor fi fost motivele pentru care l-a ocolit până acum pe Oprişan, de cum a intrat ca o nălucă în cameră Ţurcanu s-a îndreptat direct spre el şi l-a smuls de pe prici, târându-l în mijlocul „careului magic” (cum singur îl botezase)!
    Din pricina anchilozei provocate de pozitia îndelungată de Sfinx (pe care nu o uitase nimeni)*, Oprişan n-a fost în stare să se menţină pe picioare. Spre deosebire de dincolo, aici nu s-au găsit decât vreo doi să facă haz. În mod sigur, nu îşi recăpătase controlul picioarelor, asta era prima senzaţie. Ţurcanu îl burduşea ţinându-l ca pe o marionetă, agăţat într-o mână, şi-l răsucea ca pe un spânzurat, să-l vedem bine. Deodată i-a dat drumul, iar Costache (cum îl tot „mângâia” şeful) s-a prăbuşit pe mozaic, frecându-şi gambele de zor, abia stăpânindu-şi senzatiile dureroase, de care ne aminteam foarte bine. După ce l-a privit impasibil, cu braţele înfipte în şolduri, l-am auzit mormăind ca pentru sine: „Las’ că te dezmorţesc io Costache!” Şi a început să joace pe el ca ursul, frâmântându-l cu toată greutatea sa de om bine îmbuibat. Suit pe piept a coborât în călcâie spre abdomen, căutându-i sistematic stomacul, apoi ficatul, pancreasul şi intestinele, spre a i le zdrobi. Oprişan, sub greutatea şi călcările îndesate ale Şefului, nici nu se putea văita. De mai multe ori a vrut să spună ceva, însă cu respiratia întreruptă la fiecare apăsătură, n-a ieşit nici un sunet. Ţurcanu cred că se întorsese cu spatele la el, ca să nu-i vadă faţa (tocmai din cauza acelui complex pe care-l sesizasem), fiind preocupat să nu-i scape nici unul dintre viscerele nefericitului de sub el. (…)
    Oprişan închisese ochii sufocat de tusea aceea suspectă, ceea ce l-a iritat pe călău, care i-a tras câteva şuturi în coaste. „Faci pe mortu’? Las’ că te înviez io! N-ai grijă! Tot de mâna mea ai să mori, dar nu acum, ci când oi vrea io!” Şi i-a mai ars câteva şpiţuri. După ce i-a făcut semn lui Zaharia, s-a adresat lui Mărtinuş: „Luati-l de-aici. Ştiti voi cum se dezmorţesc picioarele.”
    L-au smuls ca pe-un nimic de jos. A apărut un ciomag ca din senin, şi cu o iuţeală neomenească au despărţit două mese în paralel zburând „feţele de masă” cât colo şi cu ciomagul între ele, din propriile obiele au răsucit o legătură cu care i-au blocat picioarele în dreptul gleznelor, iar cu un ştergar răsucit i-au legat mâinile în dreptul gambelor. Cineva l-a apăsat puternic pe umeri strigându-i să se aşeze în fund. Zaharia i-a trecut ciomagul între genunchi şi brate, l-au ridicat şi l-au aşezat pe ciomag între cele două mese. Sărmanul Oprişan s-a balansat de câteva ori cu capul în jos, ca într-un leagăn. I-au înfundat gura cu propria batistă după care s-au dat în lături, gâfâind, îndreptându-şi ochii spre Ţurcanu, care i-a spus lui Zaharia să-i aplice lovituri peste bocanci, până îi va zîce stop.
    Întreaga cameră asista ca la ceva obişnuit. Cunoscuseră destui „ranga” la Securitate. Zaharia a început a lovi la tălpi, rar şi cu forţă. De neimaginat la un iubitor de muzică! Mai ales că îl vedeam cum se ambala pe măsură ce lovea, iradia de plăcere, de ceea ce făcea! Aflasem la Braşov că simţi fiecare lovitură trasă la tălpi, drept în moalele capului. Durere care persistă zile, săptămâni după aceea, simţindu-ţi capul strâns ca într-o menghină. Altă dată cred că greu aş fi rezistat să privesc la o asemenea tortură. Acum însă dispăruse din mine până şi dramul de compasiune pe care încă o mai resimţeam, jos la „Trei Biserică”. Zaharia nu se oprise nici când a văzut clar că Oprişan nu mai reacţiona la lovituri şi nici când Ţurcanu a ridicat mâna. Doar când vocea autoritară a şefului a strigat stop, a „înghetat” cu bâta suspendată în aer. Iar când s-a oprit, s-a întors mirat şi chiar frustrat spre Turcanu.
    Obosise lovind şi numărând. Se oprise la puţin sub douăzeci! În timp ce l-au lăsat jos, şi-l dezlegau, lui Oprişan i se bălăngănea capul, iar ochii mi s-au părut holbaţi. I-au scos batista din gură înroşită. Trăia panica specifică pierderii respiraţiei, din cauza hemoragiei ce-l făcea să-i gâlgâie sângele în gât. Ţurcanu a şi spus scârbit: „Ştergeţi-i borşul de la gură! Ce staţi şi vă holbaţi?!” Şi l-a şi îmbrâncit pe unul de lângă el. Zaharia s-a executat imediat. A spălat batista la tinetă şi l-a şters cu brutalitate pe faţă, făcând o grimasă de ne-medicinist!
    Vâzându-l că-şi mai revine, Ţurcanu a dat ordin să se descalţe şi să joace pe cârpa de curăţenie, care fusese umezită. După felul în care începuse a „câlca apa”, mi-am dat seama că pentru el fusese o „treabă” mult exersată! Ţurcanu îl privea cu o ironie bine exteriorizată, şoşotind cu Mărtinuş şi cu Zaharia ceva foarte vesel.
    Între timp, cât a durat tortura, Ţurcanu îşi făcuse „rondul” încercând să surprindă pe figurile noastre efectul produs. Când am simţit privirea lui ca o arsură pe profilul meu, am îngheţat, întrebându-mă dacă mă ghicise? Dar nici noi nu eram de azi de ieri, picaţi în gheenă, ca să nu ne potrivim de fiecare dată câte o mască sub care să ne pitim adevăratele trăiri.
    L-au cuprins frisoanele şi nu şi le mai putea stăpâni. Cine nu cunoştea reacţiile organismului după o bătaie ca asta? Pesemne că şeful cel mare nu trecuse prin aşa ceva, el fiind singurul care l-a ironizat spunându-i: „Mi-am închipuit eu că mare brânză nu-i de tine, în afară de ifosele tale cu filosofatul. Priviti-l cum tremură de frică” (…) Apoi s-a adresat lui Bogdanovici care, auzindu-şi numele, a tresărit ca la un trăznet. Ca şi el, toţi stăteau smirnă.
    „Ordonati” a răspuns fără să clintească, sau să întoarcă privirea spre Şef. „Ia uită-te dacă mai are pantaloni în plus. Să-i spele cum o şti p-ăştia!” Oprişan l-a îndrumat pe Şura, precizându-i să-i caute pe cei care de fapt îi poartă iarna ca indispensabili. Erau suprapeticiti, la ţară li se zice izmene.
    L-a înşfăcat de un braţ şi aproape luat pe sus, a ieşit cu el din cameră. După un timp, Ţurcanu a cerut bocancii rămaşi lângă locul unde „călcase apa”. Între timp, echipa de curăţenie a fost scoasă de la şerpărie şi pardoseala a început iar a străluci.
    Cu puţin înainte de sosirea cinei s-au întors amândoi.(…) Parcă avea altă figură. Numai că se tot îneca fară să se poată reţine. Ţurcanu a dat ordin să-l încalţe careva: „Singur am văzut că nu poate.” Roşca s-a repezit făcând din asta un alt supliciu şi cât mai în derâdere. Însă Mărtinuş i-a spus şoptind Şefului: „încă nu-i încap!” Atunci Ţurcanu i-a dat ordin să se suie pe prici şi să ia poziţia de pedeapsă. (…)
    Se pare că pe Oprişan încă îl observa, pentru că după ce a revenit în cameră cu puţin înainte de stingere, l-a chemat din nou la ordine: „Hai, vino, că n-ai cum scăpa cu una cu două. Ce să-ţi fac dacă te-ai vrut în fruntea tinerimii? I-ai zăpăcit prea de tot, ca să nu le explic cu ce te-ai ocupat tu de fapt?! Şi cât ţi-a păsat de viitorul lor şi al ţării!”
    Ţurcanu se aşezase pe bancă cu coatele rezemate pe masa din spate. Din poziţia aceasta i s-a înfăţişat Oprişan, care pesemne i se păruse mai înalt şi mai adevărat decât ar fi dorit să arate. Pentru că n-a mai suportat să-1 privească de jos în sus, fapt care îl supradimensionase în ochii săi, s-a ridicat deşirându-se alene. Voia să i se egaleze măcar ca prestanţă, dacă prin înâlţime ştia că nu avea cum. I-a înfipt mâna în piept şi a prins a-l zgâlţâi puternic. Apoi, pe tonul său cel mai ameninţător, i-a spus printre dinţi: „Cred că n-ai uitat că ţi-am lăsat timp să te gândeşti şi într-o bună zi să spui deschis ca să audă şi ei, pe care dintre „Surorile de Cruce” ai iubit-o mai tare? Pe care din haremul tău ai luat-o în Germania? Hai, zi cu gura ta, de ce ai fugit la nemţi şi de ce ai mai venit înapoi? Explică-le fiindcă parte dintre ei încă te mai socotesc camaradul lor exemplar, pe plan moral, nu degeaba vei fi fost numit Şef al Frăţiilor de Cruce, pe ţară!” Iar după ce l-a mai slăbit din scuturături, l-a întrebat cu binişorul zâmbindu-i cinic: „Ce zici, nu-i normal să le dai socoteală, mai ales acum, după ce te-ai convins că şi din cauza ta au ajuns atâţia în puşcărie?”
    Simţindu-l epuizat l-a dus câţiva paşi aproape suspendat într-o mână şi l-a izbit de perete, şoptindu-i obosit: „Ţine-te pe cotonoage dacă nu vrei să te joc iar în picioare!”
    De câte ori a dat să vorbească, Oprişan a fost împiedicat de lipsa de aer şi de sputa ce-l îneca, gâlgâindu-i în gât. Într-o potolire a tusei, cu un glas sugrumat, l-am auzit: „V-am spus şi am repetat: numai şi numai adevărul. Tot ce-ai afirmat aici n-au fost cuvintele mele ci ale dumitale. Dacă mă batjocoriţi pe mine, nu vă împiedică nimeni şi nu însemnează nimic. Dar dumneata vrei să mă pui tot pe mine să batjocoresc Mişcarea Legionară. Pentru care ştii foarte bine că mai mult am avut de suferit, atât aici cât şi în Germania*. Nici vorbă să fi avut un cât de mic beneficiu sau să-mi fac de cap cum susţii dumneata. Securitatea ştie la rândul ei cu ce avantaje materiale m-am, ales. Dosarul meu stă mărturie, mai ales că nu conţine nici un fel de acuzaţie de acest fel.”
    Pentru noi era de mirare cum de avusese Ţurcanu atâta răbdare să-l asculte. Îl privea congestionat la faţă de ură şi mânie, cu braţele înfipte în şolduri. Fierbând de nervi, l-a întrebat ca un procuror sigur pe rechizitoriul său:
    *Treci la trădarea de ţară, pentru care ai fost condamnat în contumacie de Antonescu!” Şi după o tăcere ce i s-a părut a fi un semn de ezitare din partea lui Oprişan, a continuat: „Ce, vrei să spui că n-a rămas în picioare M.S.V.-ul pronunţat de Curtea Marțială de atunci?”
    Oprişan, încercând să-şi stăpânească tusea cu batista la gură, s-a silit să răspundă: „Dacă nu se ţine seamă de Decretul Regal din ’44 prin care am fost toţi absolviţi de condamnări, atunci da! Şi fiindcă n-am mai fost rejudecat de aceeaşi instanţă, în prezenţă, sigur că a rămas în picioare condamnarea aceea în lipsă!”
    Țurcanu, luat prin surpindere, l-a interpelat de data asta sincer mirat, ca un viitor avocat. „Bine, dar ai fost rejudecat totuşi pe baza aceloraşi capete de acuzare, când?”
    Mărtinuș i-a precizat: „Odată cu noi, în ’48! Însă l-a folosit ca un fel de Martor al acuzării. I-a recunoscut pe şefii de Divizii, pe câțiva care sunt cu el acum, aici!”
    Țurcanu, simțind că-i venise „apa la moară”, l-a ironizat şi mai vârtos. „Vezi Costache că deşi vrei să te ascunzi după piersic, prin proceduri juridice, că n-ar sta în picioare înalta ta trădare față de țară, uită-te aici pus față în față cu cei pe care i-ai denunțat (completului de judecată) ca fruntaşi ai Frățiilor de Cruce, pe diferite funcții.”
    Oprişan, cu toate că l-ai fi putut crede complet bulversat şi copleşit de argumentaţia Şefului, învingându-şi tusea aceea iritantă, s-a făcut auzit:
    „- Martor mi-e Dumnezeu că n-am apăsat pe nimeni. M-au adus acolo pentru a mă compromite nu în ochii camarazilor din boxă, ci în ochii sălii aglomerate cu oameni care erau cu totul străini de persoana mea şi a noastră. Ni se cerea moartea în cor şi asta înainte de a ne fi fost luate interogatoriile de Tribunal. Ştiau că tocmai de aceea am părăsit țara, ca să nu fiu pus în situația de a-mi deconspira camarazii! Iar ei au picat în mâna Siguranţei de atunci, fiindcă îi aveau de mult în evidență”.
    Țurcanu a fost cât pe ce sâ-l pocnească întrerupându-l, însă complexat de limpezimea conștiinței fostului său superior, n-a reuşit. Iar Oprișan, liniştit, printre scurte sufocări, a reluat: „Exact din evidențele fostei Siguranțe a Statului, dar şi după evidențele Direcției Penitenciarelor, i-a adunat din nou deşi fuseseră graţiaţi. Pe mine de asemenea. Însă au procedat la citarea mea ca Martor al Acuzării, pentru asistența masată în sală şi pentru ca în gazetele zilei să apar ca unul ce-și trădează foştii camarazi. Atât cei din boxa acuzaților cât şi Dumnezeu îmi sunt martori.”
    Ţurcanu probabil scos din sărite când Oprişan l-a evocat ca martor al conștiinței sale pe Dumnezeu, s-a repezit iar la el:
    „- Ia uitați-vă la dânsul pi cine mi-l aduce ca martor! Pi Dumnezeu. Auzi la el. Na Dumnezeu, să te satur de Dumnezeu!”
    Şi până nu l-a făcut ghem jos la picioarele sale, a continuat să-l izbească în special la părţile vitale, dar cum furia nu şi-o potolise a înfipt mâinile în el, silindu-l să se ridice şi să rămână rezemat de perete, strigându-i în ureche:
    „Zi-i Comandante, de ce te-ai oprit? Zi-i de ce te-ai mai întors când ştiai cine a preluat puterea? Hai, că nu te omor acum! Ştiu eu când, banditule!”
    Zgâlțâit din toate articulaţiile, Oprişan n-avea cum mai vorbi. Am dedus pe sărite, că a venit chemat de Pătraşcu, după Protocolul încheiat cu Ana Pauker, prin care asigura că Miscarea îşi va înceta orice activitate. lar ordinul ce trebuia să-l ducă el la îndeplinire era acela de a întrerupe activitatea Fraţilor de Cruce! După ce şi-a recăpătat glasul şi respiraţia, a încheiat:
    „Asta rezultă din Dosarul întocmit de Securitate şi acelaşi lucru vi l-am confirmat de câte ori m-aţi forțat să spun ceea ce voiai dumneata!”
    Realmente era uluit de omul acesta care a rezistat şi-i repeta una şi aceeaşi depoziție, refuzând să înşire minciunile pe care i le sugera, că, vezi, Doamne, veniseră cu ordinul de a reactiva Mișcarea şi, mai ales, de a organiza lupta de compromitere a comuniștilor, de la cârma țării, prin cei arestaţi şi aflaţi in puşcării.
    Țurcanu s-a azvârlit din nou ca o gorilă înfuriată asupra lui Oprişan, urlând ameninţări şi înjurături: „Ce, bă, vrei să zici că n-ai recunoscut aici cu gura ta, de ce aţi fost trimişi?”
    Oprişan cred că nu mai voia să reziste. S-a lăsat aruncat în voia soartei. Țurcanu s-a urcat din nou pe pieptul său costeliv, înfingând câlcâiele şi apăsând cu toată greutatea. Privirile ce le surprinsesem pe furiş erau încărcate de oroare (care dacă ar fi fost receptată de șeful cel mare nu ştiu pe care l-ar fi aruncat mai întâi între cei de la şerpărie).
    Când şi-a dat seama că i se zbat brațele de sufocare, precum la o pasăre căzută din zbor, Țurcanu, gâfâind de efort, l-a smuls de jos şi l-a îmbrâncit iar de perete. Arăta ca o marionetă dezmembrată în mâna unui păpuşar care scăpase bețişoarele din mână. Capul îi bălăngănea căzut cu bărbia în piept. L-am crezut mort, cu o dâră roșiatică la colțul gurii. Dar Țurcanu îl simţise viu încă, astfel că după ce s-a convins, l-a ținut de după ceafă într-o mână și s-a întors cu el spre cei din cameră, întrebând cu ochii lipiți de el: „Cine l-a cunoscut pe Şeful Frățiilor de Cruce pe vremea când era şef?” Tăcere! „Cine?” a mai întrebat o dată Țurcanu. Îngroziți toti, deşi mulți nici nu-l întâlniseră pe atunci, s-a ajuns ca tăcerea să devină greu de suportat. Dar Bogdanovici cu un glas pierit, a spart-o: „L-am văzut dar nu l-am cunoscut personal.”
    Ţurcanu, învârtindu-se încet cu fostul Comandant într-o mână, fără a-şi dezlipi ochii de pe el, l-a apostrofat pe Şura: „Cine ţi-a permis să te bagi in vorbă, banditule? Dar fiindcă tot îți miroase gura a usturoi, ia zi tu, Șura, cum ți s-a părut atunci?”
    Bogdanovici a vorbit liniar, ca un om de gips, cum arăta: „Mi s-a părut un tânăr falnic, ce a corespuns imaginii ce mi-o formasem despre el ca şef al Frăţiilor de Cruce!” Iar tăcere! Pe care Şeful a întrerupt-o întrebându-şi victima: „Ai auzit Costache cum te percepeau frații? Când colo iată cine-mi eşti. I-ai trădat mai întâi pe ei şi odată cu ei, ai trădat țara! Țara, bă! Ţara!” și cu cealaltă mână i-a ars o palmă grea de-a lui, după care l-a târât în mijlocul „Careului Magic” ținându-l ca pe un spânzurat. Am deslușit câteva şoapte ale fostului Comandant: „Dumneata ai spus astea. Nu eu!”
    Ca opărit de vorbele lui, Ţurcanu l-a privit mai încurcat ca niciodată, după care, sfârşit de osteneală, ni l-a arătat: „Ecce Homo! Iată în cine ați crezut ca în voi înşivă. Şi nu mă feresc să-i spun că şi eu sunt o victimă a lui. Priviti-l! Vedeți dacă o asemenea căzătură umană seamănă cu cel de atunci. Uitați-vă bine. Acesta este adevăratul om Costache Oprişan. Ăsta pretinde să fi fost Șeful Frățiilor de Cruce pe ţară. Luaţi-l şi spălați-vă pe cap cu el!”*
    Ţurcanu, după ce l-a azvârlit cât colo, şi-a şters palmele una de alta ca de transpiraţie şi a început să circule în stil napoleonean în Careul Magic! Până să se prăbuşească peste banca spre care fusese aruncat l-au prins cei ce s-au nimerit prin preajmă. L-au aşezat pe bancă şi au început să-l pipăie batjocoritor ca pe un „martir” aflat încî în viață!
    „Uitați-vă la el, cum a început a i se rări părul de deştept ce este” a observat Mărtinuș, „mângâindu-i” creştetul. Oprișan părea cu totul absent, nu simțea, nu auzea, nu vedea! Dar şeful cel mare n-a fost în stare să se abțină şi să nu intervină: „Arâtați-i comandantului vostru cât de mândri vă simțiți că i-ați executat ordinele. Şi cât de fericiți sunteți de când vă aflati aici!”
    Montându-se cu fiecare frază ce o pronunţa, s-a oprit brusc şi l-a luat din nou la pumni: „Măi banditule, dacă te ştiai că ăsta eşti, că atâta poți, de ce te-ai mai înfipt la o funcție ca asta, nemernicule?” La un semn al şefului cel mare, ne-am aruncat asupra primului om, din timpul demascărilor, pe care simţeam că-l respectăm cum nu respectasem pe nimeni până la el. Cu cât grămada se făcea mai mare, cu atât puteai spera că vei putea scăpa să nu-l atingi. Nici nu este de crezut că Țurcanu să nu fi sesizat măcar câteva din atâtea simulări. Dar poate ostenise afară din cale, pentru că, spre marea noastră mirare, nu se pomenise nimeni cu nici o palmă după ceafă. Ici-colo, am auzit pe unii dintre ciracii săi înghiontind pe câte unul, învinuindu-l: „Ți-e milă, bă? Ţi-e milă? Tot bandit ai rămas! Uite bă cum se bate unul ca tine. Uită-te!”
    Când ne-am potolit, Ţurcanu a coborât de pe banca sa de observator, s-a îndreptat agale spre uşă, părăsind camera! (…)
    După ce m-am convins că domnul Oprişan îşi revenise, scăpând şi de data asta cu viaţă din linşajul nostru, seara nu mi s-a mai prelungit cu obişnuitul zbucium. Am căzut frânt şi cum am pus capul pe trăistuţa mea bolovănoasă am adormit.
    Când m-a trezit toaca plimbată de caraliu prin dreptul uşilor, eram lac de apă şi m-am simţit mai obosit decât aseară. Fără să fi retinut ce monştri mă siluiseră toată noaptea, eram sigur că abia scăpasem din ghearele lor. Nu-mi aminteam dacă visasem sau fusesem lovit şi ameninţat în realitate, ca bandit, dar m-am trezit sub impresia asta.
    Am observat, ducându-mă spre tinetă să mă spăl, că locul de pe prici al domnului Oprişan era gol. Privind cu atenţie în jur n-am mai dat de el. Neamţu, care stătea la rând în spatele meu, dându-şi probabil seama de ce arătam atât de mirat, mi-a şoptit: „L-au scos târâş din cameră astă noapte, a făcut o nouă criză de hemoptizie.”
    În timp ce ne turnam apă unul altuia să ne spălăm, am dedus că s-au găsit destui care să-l lovească de-adevăratelea şi chiar cu răutate. Altfel nu şi-ar fi revenit atât de greu şi peste noapte n-ar fi făcut criza asta cu semne fatale… Cineva din mine, parcă mi-a ars şi el una peste ceafă. Am tresărit şi mi-am imaginat de ce şi mai ales pentru ce? Pentru simplul fapt că eram prea sigur că eu nu contribuisem cu nimic la doborârea lui mai cu seamă pe plan moral.
    (Ştefan Ioan I. Davidescu – Călăuză prin infern, vol. II, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, pag. 210-232)

    Apreciază

  6. Bucură-te, multpătimitorule Valeriu, întărire a celor prigoniţi pentru Hristos!

    A ajuns până la noi propovăduirea ta, alesule mărturisitor:

    „Vă cheamă Domnul slavei la lumină, vă cheamă mucenicii-n veşnicii; fortificaţi Biserica creştină cu pietre vii, zidite-n temelii.”

    Apreciază

    • Imnul învierii

      Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
      Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
      Fortificaţi Biserica Creştină
      Cu pietre vii zidite-n temelii.

      Refren: Veniţi, creştini, luaţi Lumină,
      Cu sufletul senin, purificat!
      Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,
      E Nunta Fiului de Împărat!

      Să crească-n inimile noastre-nfrânte
      Un om născut din nou, armonios,
      Pe chipurile voastre să Se-mplânte
      Pecetea Domnului Iisus Hristos.

      Un clopot tainic miezul nopţii bate,
      Iisus coboară pe pământ;
      Din piepturile voastre-nsângerate
      Răsună Imnul Învierii Sfânt.

      Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
      Intraţi în cinul oastei creştineşti,
      Priviţi spre Porţile Împărăteşti,
      Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi.

      Valeriu Gafencu

      Apreciază

  7. 24 iunie 1927 – Nașterea Mișcării Legionare
    Începutul unei generații jertfitoare
    ”Mergând împreună uniți, cu Dumnezeu înainte și cu dreptatea neamului românesc”
    Mărturia lui Corneliu Codreanu, inițiatorul și Căpitanul acestei Mișcări:

    24 iunie 1927 – Nașterea Mișcării Legionare | Bucovina Profundă
    https://bucovinaprofunda.com/2022/06/23/24-iunie-1927-nasterea-miscarii-legionare/

    Dumnezeu sa ii odihneasca pe toti Sfintii inchisorilor.

    Apreciază

    • Da. Corneliu Zelea Codreanu, Ion Moța, Corneliu Georgescu, Ilie Gârneață, Tudose Popescu, Radu Mironovici … Toți sunt Mucenici !!! Să se roage pentru noi dimpreună cu Sf.Arhanghel Mihail și Sf.Ioan Botezătorul.

      Apreciază

  8. Părinte, pomeniți va rog pe Grigorie pe patul morții, are cancer ( metastaze) de-abia vorbește și nu poate merge…,sa nu -l lase nespovedit … e credincios și își face des cruce.

    Apreciază

  9. CEL MAI SFÂNT BĂRBAT NĂSCUT DINTRE OAMENI

    Sfântul Ioan Botezătorul s-a născut în cetatea Orini, în familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendentă a seminţiei lui Aaron. Naşterea prorocului Ioan s-a petrecut cu şase luni înaintea naşterii lui Iisus. Naşterea sa a fost vestită de către îngerul Gavriil lui Zaharia, în timp ce acesta era la Templu.

    Când Irod a dat poruncă să fie omorâţi toţi copiii până la doi ani, şi-a adus aminte şi de fiul preotului Zaharia, temându-se să nu fie cumva chiar acela Împăratul de curând născut.

    Sfântul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, era atunci în Ierusalim, slujind în Templul după obicei, fiind preot al Domnului, acesta nespunând nimic despre fiul său, l-au ucis în altarul Templului.

    Atunci, aflând Sfânta Elisabeta de la înger, că Irod a trimis ostași pentru ucidera pruncilor, a fugit din calea lor și ascunzându-se în munte cu pruncul Ioan care avea atunci un an şi jumătate, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu ca s-o apere pe ea şi pe prunc.

    Când au văzut de sus de pe munte, pe ostaşi apropiindu-se, a strigat:
    …„Munte al lui Dumnezeu, primeşte pe maică cu pruncul!”

    Şi îndată s-a desfăcut muntele a făcut o peșteră şi a primit-o înăuntrul său, după care s-a acoperit din nou.

    Dupa ce au scăpat, Elisabeta petrecea împreună cu Ioan pe munte unde, după dumnezeiasca poruncă, li se făcuse peşteră şi curgea izvor de apă.

    Şi a crescut un finic deasupra peşterii, plin de roade. Când era vreme de mâncare, se pleca pomul acela, dându-şi spre mâncare rodul său.

    După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, mama Înainte-Mergătorului, şi-a dat sfârşitul în aceeaşi peşteră în care se ascundea.

    De atunci Sfântul Ioan a fost hrănit de un înger până la creşterea lui, şi l-a păzit în pustie până la ziua arătării sale către Israel.

    Se pare că Ioan a vieţuit în acest pustiu singur, de la vârsta de doi ani, hrănindu-se cu lacoste – un soi de fructe,( iar nu ,,lăcuste- insecte” aşa cum s-a tradus )– şi cu miere sălbatică.

    Izvorul de deasupra peşterii, este și acum, din care se ia apă de băut, apa curge prin interiorul stâncii până la nivelul peşterii, făcând un bazin în care se scaldă cei cu probleme medicale grave, spre tămăduire, după care apa ajunge la bazinul cu peşti.

    Tot acolo după 200 de metri ajungi la peştera care adăposteşte mormântul Sfintei Elisabeta.”

    Aceasta este povestea Sfântului Ioan Botezătorul și Înaintemergatorul, Domnului!

    Bunul Dumnezeu împreună cu Maica Domnului și Înaintemergatorul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, să ne fie tuturor ajutor spre mântuire!

    .
    JOIN 👉 t.me/bucovinaprofunda
    .

    Apreciază

    • Fascinant destin. Am ascultat și eu după slujba la predica . N-am știut multe lucruri despre Sf Ioan Botezătorul pana săptămână trecută.

      Apreciază

    • N-am știut de explicație .Citisem și eu acest acatist intr-o perioada și am avut în prima noapte o experiență urâtă ,în sensul ca după ce îl citisem ( este extraordinar de frumos Acatistul , e ca un imn poetic dacă pot sa mă exprim așa ) am adormit și pana dimineață m-am simțit haituita în somn de ceva , m-am trezit gâfâind ca și cum mă alergase cineva . N-am visat nimic decât ca îmi simteam sufletul hăituit și m-am trezit dimineața ca și cum avusesem un coșmar . În a doua noapte n-am mai pățit asta .

      Apreciază

  10. https://www.g4media.ro/update-a-inceput-summitul-g7-de-la-munchen-charles-michel-sa-taiem-oxigenul-din-masina-de-razboi-a-rusiei-biden-vrea-un-front-unit-in-fata-rusiei-boris-johnson-le-cere-liderilor-occidentali-s.html Iată că se parcă că se împlinește sub ochii noștri profeția Sfântului Mucenic Metodie, Episcopul Patarelor. Ăștia(NATO) urmează să se întâlnească la Madrid probabil cu Filip al XI-lea(Felipe, Regele Spaniei).

    Apreciază

  11. Rugati-va pentru mine florian sa ajung maine la Biserica Sfintilor Constantin si Elena din Edmonton Alberta, sa ma spovedesc. Seful meu este chinez, un om bun la suflet dar darcul il pune sa ma oblige sa lucrez Duminica si de Sarbatori. Sef mai mare peste chinezl este un evreu iar peste toti e un sef pe care il cheama numele de familieTeufele adica dracul in limba germana. Vai mie pacatosul, vai mie…

    Apreciază

    • Doamne ajută. Pribeag printre străini … Canada-ferească Dumnezeu să trăiască cineva acolo-cu fiul diavolului-trudeau la conducere. Nici dacă mi-ar da 1 milion de dolari pe lună, nu aș sta acolo. Slavă Domnului că am scăpat de ispită plecării acolo !!! Fie pâinea bună-rea, tot mai bună-i în Țară ta.

      Apreciază

  12. Valeriu și darul înainte-vederii

    Bolnav de TBC, pe la începutul lunii mai 1951, am ajuns la Târgu-Ocna. În cele trei luni şi jumătate cât am stat în această închisoare l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu. Fusesem prevenit de ceilalţi că este un sfânt în viaţă. Lucrul acesta l-am simţit şi îl mărturisesc şi eu. Din mai multele întâmplări deosebite trăite în preajma lui, o să mă opresc doar la câteva.
    În discuţiile pe care le-am purtat, mi-a vorbit adesea şi m-a îndemnat să spun rugăciunea lui Iisus. M-a sfătuit să fac această rugăciune folosind o anumită tehnică; cu mâna pe puls, fiecare bătaie trebuia însoţită cu un cuvânt al rugăciunii. Mă străduiam şi eu să spun rugăciunea în timpul în care stăteam întins pe pat şi nu aveam altă ocupaţie. Când ne întâlneam, Valeriu mă întreba despre rugăciune. Îi spuneam că mă silesc, dar cu toată străduinţa mea nu am ajuns să spun rugăciunea aşa cum trebuie, adică cu inima.
    – Fii atent, mi-a spus el, va veni un moment în viaţa ta, când fără să provoci inima, ea va cânta singură rugăciunea şi tu o vei auzi.
    Aceste cuvinte ale lui, pe care nu le-am prea luat în seamă, au fost o adevărată profeţie.
    După eliberarea din închisoare mi s-a stabilit domiciliu obligatoriu. Nu aveam voie să ies din perimetrul stabilit de Securitate. Într-o zi nu am mai ţinut cont de această interdicţie şi m-am dus să vizitez un prieten.
    Când m-am întors acasă, am găsit-o pe mama îngrijorată. Securitatea mă căutase şi cum nu m-au găsit, l-au luat pe tata lăsând vorbă să mă prezint a doua zi la ei. A doua zi m-am dus la Securitate. M-au băgat într-un fost garaj, transformat într-un fel de sală de şedinţe. Apare o haită de vreo 5-6 securişti, se aşează şi încep întrebările de rutină. În timp ce le răspundeam, s-a petrecut un lucru deosebit.
    Parcă am fost învăluit într-un fel de sferă luminoasă. Am simţit un parfum ceresc, ceva ce nu se poate descrie în cuvinte. În timpul acesta îmi auzeam inima cântând rugăciunea:
    „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”
    Mă simţeam foarte uşor, ca şi cum legile gravitaţiei fuseseră suspendate. Securiştii nu-şi dădeau seama ce se petrecea cu mine şi continuau să-mi pună întrebări. Interesant e faptul că auzeam că mi se pun întrebări, dar nu înţelegeam ce mi se spune. De asemenea îmi auzeam vocea răspunzându-le, fără să ştiu ce spun.
    Starea aceasta deosebită a durat trei, poate chiar patru ore. La un moment dat, unul dintre ei a spus:
    – Să lăsăm asta!
    În momentul acela starea a dispărut şi lucrurile au reintrat în normal. Securiştii au plecat. La anchetarea mea asistase şi un plutonier însărcinat cu paza. Rămaşi singuri, pe când ieşeam din cameră mi-a spus:
    – Şefule, dacă în România ar exista numai o mie de inşi ca dumneata, praful s-ar alege de Securitate!
    Ce întrebări au putut să-mi pună? Ce am răspuns eu? Nu ştiu.
    Mi-am amintit cum Hristos spunea apostolilor să nu se îngrijoreze când vor fi duşi la regi şi împăraţi pentru că li se va da cuvânt căruia nimeni nu va putea să-i stea împotrivă.
    Mi-am amintit de asemenea că Valeriu îmi proorocise despre momentul acesta atunci când mi-a spus că îmi voi auzi inima cântând rugăciunea lui Iisus.
    Despre darul înainte-vederii pe care îl avea îmi dădusem seama şi din alte situaţii.
    Odată, de Înviere, eram la el în cameră. El stătea întins pe pat, iar eu priveam şirul de lumini al credincioşilor care coborau cu lumânările aprinse de la schitul de pe Măgura. Din patul său, Valeriu nu avea cum să vadă acest spectacol şi eu îi povesteam ce văd. La un moment dat m-am oprit. Atunci, privind în ochii mei, a început să-mi descrie el în continuare ceea ce vedeam.
    – Ia uite, acum au ajuns la o serpentină, acum fac un ocol.
    Stând în pat şi uitându-se la mine, îmi descria cu exactitate tabloul acesta al creştinilor care se întorceau cu lumânările aprinse de la schit. Lucrul acesta m-a impresionat deosebit. Dar nu a fost numai asta.
    Într-o zi i-am povestit ceea ce visasem cu o noapte înainte. Visul acesta era o repetare a unuia mai vechi, de înainte de arestare. Cu o noapte înainte de a fi arestat m-am visat într-o biserică. Am petrecut mai mult timp uitându-mă la picturile de pe pereţi. Am încercat apoi să ies din biserică. Am dat ocol bisericii pe dinăuntru, căutând să ies, dar nu am găsit nici o uşă. Tot încercând să ies fără succes, m-am trezit. Dimineaţa i-am povestit mamei visul.
    – Asta-i închisoare, mamă! – spune ea.
    În noaptea următoare, pe la miezul nopţii, am fost arestat. LaTârgu-Ocna visul s-a repetat. Se făcea că eram în aceeaşi biserică, i-am recunoscut picturile. Încercam iarăşi să ies din biserică. De data asta am reuşit.
    Nu ştiam cum să înţeleg visul. Semne de eliberare nu se întrezăreau deloc, ba, mai mult, îmi ajunsese la urechi un zvon că în zilele următoare urma să fiu mutat cu cei care veniseră de la Piteşti şi care încercau să înceapă reeducarea aici, la Târgu-Ocna.
    Perspectiva aceasta mă îngrozea pur şi simplu. Mă gândeam chiar la sinucidere, îngrijorat, i-am povestit lui Valeriu visul şi i-am vorbit de temerile mele legate de posibilitatea de a fi mutat în cameră cu reeducaţii.
    – Nu-ţi fie teamă, frate Octaviane! Mâine vei fi eliberat.
    Am rămas siderat. M-am uitat la el, crezând că delirează din cauza temperaturii. Nu aveam nici un semn care să mă facă să sper că voi fi eliberat.
    – Nu te mira, mâine vei fi eliberat! a repetat el.
    Chiar aşa s-a întâmplat. A doua zi a intrat în cameră un căpitan de Securitate şi a întrebat:
    – Care eşti, bă, Anastasescu? Fă-ţi bagajul!
    M-au dus la Bacău, de unde în aceeaşi zi – aşa cum a spus Valeriu – am fost eliberat.

    (Mărturie dată de Octavian Anastasescu, monahului Moise în februarie 2006 – Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, pag. 110-112)

    Octavian Anastasescu autorul volumelor „Lângă Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor” și „Din temnițe spre sinaxare”

    Apreciază

    • Pentru toți cei care au ispita grea de a-l urâ sau de a nu-l avea la evlavie-încredere pe Părintele Arsenie Boca, eu atât spun aici : SFÂNTUL VALERIU GAFENCU S-A SPOVEDIT LA PĂRINTELE ARSENIE BOCA ȘI LE RECOMANDA SURORILIR SĂ FACĂ LA FEL. FILOCALIA A FOST ADUSĂ DIN ATHOS DE CĂTRE PĂRINTELE ARSENIE BOCA.

      Apreciat de 1 persoană

      • Doamne ajuta, parinte Teodot! Pentru mine nu exista parinte care a slujit ortodoxia, si pe care sa fie cineva demn de a-l judeca in vreun fel! Orice pacat avem ca oameni: mireni, preoti sau monahi, e doar in dreptul Lui Dumnezeu sa le judece. Noi, ca oameni, este bine sa luam tot ce au lasat bun si ajutator credintei, acesti preoti. Declararea lor ca sfinti nu tine de noi, o face Biserica, dar tot Dumnezeu va decide sfintenia fiecaruia, de aceea noi nu trebuie sa ne ingreunam crucea pacatelor cantarind faptele lor, mai ales ca au plecat dintre noi! De exemplu, sufletul meu il considera sfant ortoodox si pe parintele Gh. Calciu, parintele Staniloaie sau parintele Iustin Parvu….cine stie cati or mai fi, Dumnezeu sa-I incununeze cu Lumina Sfinteniei!
        Dar exista nebuni ai acestor zile care se autointituleaza crestini ortodocsi, si fac live-uri pe Youtube in care il batjocoresc pe parintele Arsenie Boca, Nil Dorobantu si alti marturisitori ortodocsi, facand exact acelasi lucru ca si lepadatii comunisti din anii 40/50! Partea cea mai rea este ca fac multi adepti din randul tinerilor, care si asa sunt cu mintea ratacita, Dumnezeu sa-i miluiasca si sa-i intoarca pe toti pe Calea cea Dreapta!

        Apreciază

      • Părinte,

        Circula o știre în ziarele online ca fosta proprietate a Pr Arsenie Boca ( de la Vata de Sus ) este de vânzare pt suma de 10 000 lei adică vreo 2500 euro . Sunt 8 hectare . Adevărat ca nu e o locație principala dar e un preț derizoriu , zona e de vis .

        Apreciază

    • Toți oamenii vor învia la Judecata de Apoi, inclusiv Adam și Eva, Cain, Abel, Ilie-Enoh … Stalin, Hitler, Zelinski, Puțin, Ceaușescu, Gorbaciov, Pacepa, , Buda, Mahomed, Lao-Tsî, Confucius, Moise, Sf.Ioan Botezătorul ,Iliescu, Bucan, Rockefeller, Rotchild, Netaniahu, Trump, Biden, …Unii spre Viața veșnica, alții spre chin veșnic.

      Apreciat de 1 persoană

    • La trâmbița Arhanghelului, morții vor învia, se vor trezi din morminte, de la Adam până la ultimul om care va trece la Domnul la sfârșitul lumii. Iar cei vii, care vor mai fi în viață atunci vor fi luați în văzduh iar trupurile li se vor schimba pe loc. Mântuitorul Iisus Hristos să aibă milă de noi toți păcătoșii la Înfricoșătoarea Sa Judecată. Maica Domnului să aibă milă de sufletele noastre păcătoase.

      Apreciază

  13. Astazi am chiulit de la munca, m-am dus la Sf. Liturghie de Sfintii Apostoli Petru si Pavel. Cum a fost rapit Sfantul Pavel in al Treilea Cer, asa am fost si eu rapit. Mergeti la Sf. Liturghie, acolo e Raiul pe pamant!

    Apreciază

  14. Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, ale Sfinților Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Ilie Tesviteanul, Nectarie de la Eghina, Dimitrie-Izvorâtorul de mir, ale Sfântului Apostol Andrei, ale Sfinților Apostoli Petru și Pavel, ale tuturor Sfinților Apostoli, ale Sfintei Cuvioase Parascheva și ale tuturor Sfinților, ale Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil, ale Sfântului Ioan Botezătorul, dar mai ales ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluiește-ne și mântuiește-ne pe noi păcătoșii.

    Apreciază

  15. Părinte Teodot la ce sfânt să mă rog să repar un scuter la Sfântul Mina sau Sfântul Valeriu Gafencu ? Am cheltuit bani pe piese și am adus doi oameni și tot degeaba. Doamne ajută. Blagosloviți să fie pace .

    Apreciază

  16. „În Egipt, unde în vechile vremuri creştine existau multe mănăstiri mari, un monah se împrietenise cu un ţăran agricultor, neînvăţat şi cam naiv. Odată, țăranul i-a spus monahului:
    – Şi eu Îl cinstesc pe Dumnezeu, Care a făcut această lume!
    În fiecare seară torn într-o strachină lapte de capră şi îl pun sub palmier. Noaptea, Dumnezeu vine şi bea tot lăpticul meu. Îi place foarte mult. Niciodată nu a rămas în strachină vreo picătură.
    Auzind vorbele acestea, monahul nu a putut să nu izbucnească în râs.
    Cu blândeţe şi pe înţeles i-a explicat prietenului său că Dumnezeu nu avea nevoie de lapte de capră.
    Totuşi ţăranul a stăruit cu încăpăţânare în părerea sa. Şi atunci monahul i-a propus ca în noaptea următoare să stea la pândă şi să vadă ce se va întâmpla după ce va pune strachina cu lapte sub palmier.
    Zis şi făcut. Când a venit seara, monahul şi ţăranul s-au ascuns undeva, mai departe şi curând au văzut la lumina lunii cum s-a furişat spre strachină o vulpe mică şi a băut tot laptele.
    Ca un trăsnet l-a lovit pe ţăran această descoperire.
    – Da, a recunoscut el zdrobit, acum văd că nu a fost Dumnezeu! Monahul a încercat să îl aline pe ţăran şi a început să-i explice că Dumnezeu este Duh, că El este cu totul astfel faţă de lumea noastră, că oamenii Îl cunosc pe El într-un chip aparte… Dar ţăranul a stat înaintea lui numai cu capul plecat. Apoi a început să plângă şi a plecat la bordeiul său.
    Monahul a plecat şi el la chilia lui. Dar apropiindu-se de ea a văzut uimit la uşă un Înger, tăindu-i calea. Şi cuprins de frică, a căzut în genunchi, iar Îngerul a spus:
    – Omul acela simplu nu avea nici educaţie, nici ştiinţă de carte, nici înţelepciune ca să-L cinstească pe Dumnezeu altfel decât o făcea. Iar tu, cu înţelepciunea şi erudiţia ta, i-ai luat această posibilitate. Tu crezi fără îndoială că ai judecat corect? Însă nu ştii un lucru, o, înţeleptule: că Dumnezeu, uitându-se la inima sinceră a acelui ţăran, în fiecare noapte trimitea sub palmier o vulpe mică, că să îl mângâie şi să primească jertfa lui.”

    Apreciază

  17. „Anul trecut a venit la noi la Biserică o fată tânără, ca la 30 de ani. Am primit-o la Spovedanie. Nu-i dau numele, așa că nu divulg taina Spovedaniei.
    Fata mi-a zis ea niște păcățele, că a mințit, că se mai ceartă cu soțul… și tot ofta. Și se tot mișca de pe un genunchi pe altul.
    I-am zis: doamnă, treceți la păcatul mare pe care trebuie să i-l spuneți lui Dumnezeu.
    Femeia a izbucnit în plâns. Da, părinte, am ucis copilașul din mine. Asistenta mi-a zis când i-a zdrobit capul, că era un băiețel cu ochi albaștri.
    Soțul meu, ca o fiară urla să-l scot afară, aveam și o situație financiară mai grea, stăteam cu chirie.
    Toată viața voi regreta.
    I-am zis: nu-i de-ajuns. Trebuie să plângeți toată viața în taină pentru bebeluș. Trebuie să vă sfărâmați inima de durere, să botezați copilași, să dați zilnic milostenie, să faceți toți copiii pe care îi trimite Hristos.
    Copilașul voia să strige mamă, să vă îmbrățișeze, să stea la sânul dumneavoastră și să vă privească zâmbind.
    Am crezut că moare femeia. Plângea atât de tare încât se uita lumea. Am lăcrimat și eu.
    Nu deznădăjduiți. Există iertare dacă faceți ceea ce v-am spus.
    Da, părinte.
    Acum vreo lună, femeia a venit iar la noi. E însărcinată. Zâmbește amar. Părintele meu, niciodată nu voi mai putea zâmbi. Am plâns un milion de lacrimi. Și într-o duminică noapte l-am visat pe băiețelul meu cu ochi albaștri. Mi-a zis:
    -Mama, lacrimile tale au țesut ca niște fire de mătase, un leagăn pentru mine.
    Era dumnezeiesc de frumos, de trandafiriu și de luminos.
    I-am zis: continuați rugăciunea cu lacrimi. Să aibă grijă de pruncuț Maica lui Dumnezeu.”

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s